De altfel oamenii mi-au atras întotdeauna atenţia la modul general, ca nişte fiinţe suficient de interesante ca să merite o atenţie şi un studiu amănunţit, unii dintre ei cel puţin. Şi fără îndoială din dorinţa asta, recunosc că am încălcat de destule ori când am avut ocazia să o fac, intimitatea oamenilor ... necunoscuţi, din curiozitate pură şi absolută. Pentru că în ceea ce-i priveşte pe ce cunoscuţi n-am îndraznit cred că mai ales de teama de ce aş putea afla şi evident din respect. Mi se pare fascinant să nu ştii nimic despre cineva ca apoi să ai un singur element personal pe scheletul căruia să-l construieşti în imaginaţie. Iar oamenii sunt toţi la fel cu mici variaţiuni pe temă.
Sprijinindu-mă de tocul uşii metroului miercuri, mi-au alunecat ochii pe telefonul tipului care stătea pe scaunul de lângă, astfel că stând în picioare în spatele lui aveam panoramă grozavă în telefonul lui. Pentru început a trimis un mesaj care începea cu "Neaţa, tolomaco, .... ", când era in prag de ora 12 fix în mijlocul zilei, după care nu am văzut mai departe conţinutul, dar care se încheia cu un smilic imens care râdea în hohote, asta după ce s-a văzut ezitarea lungă în a alege unul stergând şi schimbând de vreo două ori. Îl trimite şi se putea simţi că încă se gândeşte şi aşteaptă. Mi am dorit mult să fiu încă acolo când primeşte răspuns. Şi am fost. Încerc să-mi amintesc cu exactitate, pentru că era un mesaj foarte lung si tonul era destul de grav. Am prins fragmente ca : "Nu am de ce să fiu supărată, mai ales/cu atât mai puţin pe tine [...] dar am stat acolo şi când am ajuns acasă nu mai aveam chef de nimic [...] nu poate să fie mereu cum vrei tu [...] nu-i nimic, o să mănânc, o să spăl şi apoi o să vină vlad şi apoi andrei, găsesc ce să fac.."
Nu era nevoie să mă uit la el ca să-mi dau seama că tonul mesajului era destul de grav în comparţie cu abordarea "tolomaco" şi spiritul de glumă, care avea să aibă sens şi pentru mine ulterior şi că spera altceva din partea ei. Închide telefonul, îl bagă în buzunar, după care îl scoate din nou şi reciteşte mesajul. Şi începe să-i scrie : " ... Eu nu pot decât să " se opreşte, stă puţin, îl şterge, mai stă puţin, după care incepe iar "Eu" şi stă aşa, ecranul i se închide, bagă telefonul în buzunar, după care îl scoate din din nou, scrie "... Mamă şi cât o lăbăream în vară :))" şi îl trimite.
Tocmai atunci Piaţa Universităţii unde coboram amândoi, el evident îngândurat, eu cu o proaspătă, tristă, halucinantă revelaţie despre cum se spun adevărurile şi cum ne ascundem de noi înşine ca un general mare valabil care într-un film american ar fi apărut pe plasmele de la metrou când coboram. Când şansa îţi bate obrazul.
Era trecută în telefon "Ea".
