Când visătorului îi iei şi ce are el mai de preţ şi ce îl face cine e până la urmă, rămâne fără scop mediat, imediat, dispare partea esenţială din el. Poate că viaţa însăşi e un stagiu militar, de cele mai multe ori cu episoade la carceră când dormi, dacă dormi, pe o masă între patru pereţi igrasioşi, cum se spune. Şi nu speri decât la o schimbare, că poate ţi s-a părut, dar că vei fi apoi scuipat din nou spre bine, un bine pe care dacă nu l-ai cunoscut neapărat în adevărata lui putere, încă mai speri în sinea ta tainică, că asta eşti - un visător, cu speranţe şi proiecţii care se lovesc doar de tavanul înalt, pentru că nu contează că nu i s-a întâmplat niciodată nimănui, poate s-a întâmplat dar nu ştim noi, că nici noi nu le putem şti chiar pe toate.
Când îi iei visătorului visele, nu te aştepta să mai dea randament, sau să mai creadă în ceva, după ce i-ai agresat şi umilit cătarea lui spre lume.
Mi s-a spus la un moment dat de cineva avizat în astfel de probleme, că societatea îi acceptă pe trişti, dar nu şi pe furioşi. Dar dacă furia e sentimentul final, cum să-l transformi în tristeţe, când tristeţea e a neputincioşilor, a amărâţilor care-şi duc crucea în ei înşişi fără refulări în exterior, deranjante şi exilante a furie pură mocnită în faţa evidentului, implacabilului, dezgustătorului şi poate imposibilului, greu de a fi combătut, pentru că sursele ei sunt în orice şi oriunde pregnante şi infinite.
