În anticamera existenţei

Uneori mă uit în oglindă şi cel mai adesea îmi ignor involuntar reflexia doar pentru că privesc prin mine, iar privirea îmi aluncă în gol, dincolo chiar şi de proapria-mi persoană. Iar atunci când mă văd, mă găsesc desfigurată pentru că sufletul, atunci când se schimonoseşte ca o stafidă, se instalează în privire. Aşteptarea, atunci când devine deja o stare depăşindu-şi scopul şi durata, se instalează sufocant, devorând întreg oxigenul care mă înconjoară, hrăpăreaţă şi bolnavă. Mă înghesuie într-un colţ întunecat al anticamerei propriei mele existenţe şi-mi smulge cu brutalitate filele din calendar. Cercul vicios al ideilor pare crâncen ataşat formei, astfel ca geometria lor refuză să îmbrace altă haină, fie ea pătrat sau tringhi. Totul atât de circular şi banal.

Mă simt o clepsidră care indiferent că Nordu-i devine Sud şi viceversa se scurge cu aceeaşi constanţă nestăvilită şi consumantă, constantă fiind doar viteza cu care golul ia proporţii.

"Orice dreaptă este de lungime infinită, conţine o infinitate de puncte şi este de grosime zero."

Mă întorc la tine.

Ca la apa cea bună. Ca la colţul umbros într-o zi fierbinte de vară de unde poţi privi leneş jocul umbrelor pe care crengile de copac le proiectează pe asfalt.

În pustietatea sufletului meu inspiraţia mi s-a refuzat crâncen in lunga ultimă vreme. Acum vreau să cred că se întoarce şi că mi se dă ca prima dată. Dincolo de macerarea intensă a ideilor mele în spaţiul intern al făpturii mele, ele au continuat să sape şanţuri adânci pănă când ghearele excavatorului au întâlnit galeriile din adâncul pământului şi cârtiţele lor. Poate că scrisul este o dragoste egoistă şi un refugiu unde pot să reparcurg la un oarecare moment ulterior cu acurateţe şi neprăfuite de timp si de subiectivism sentimentele unei anume clipe de relevare. Găsesc fascinant când o bucăţică atât de personală din mine, atât de abstractă şi ascunsă a sufletului meu întâlneşte pagina albă, prinde contur şi rămâne statică în lumina momentului în care s-a înfiripat.

Mi-era dor să scriu cum mi se face fizic atât de sete uneori. Cine ar crede că sufletul şi mintea au atâta potenţial de deshidratare? A trebuit să vămuiesc timpul fără această plăcere vinovată uneori, fără urme vizibile pentru posteritate. Ca de ieri pe azi şi de azi pe mâine. Fără dovezi că am fost târâită prin întunericul schimbării, pe care a trebuit să o accept ca pe singura constantă incomodă şi depersonalizantă, ca o condiţie sine qua non a existenţei sociale.

Ca un timing perfect şi ca un cadou divin o rază imensă de soare îmi cade pe întreaga-mi faţă, orbindu-mă binecuvântat, încălzindu-mi obrazul şi sufletul încercat. Mulţumesc. :)