Recunosc că am comis păcatul suprem în sistemul propriu de valori. Am minţit. Iar ca o circumstanţă agravantă, m-am minţit pe mine. Pedeapsa pare a fi cu executare, unde mai pui şi starea de recidivă care-mi îngroaşă filele cazierului meu emoţional. M-am minţit că pot, că sunt capabilă să-mi ţin în mâini frâiele propriei existenţe şi să mân trăsura în direcţia dictată doar de conştiinţa mea. Conştiinţa e până la urmă uşor şifonată, iar logica mi-a fost şi ea destul de aburită de fumurile mele de independenţă emoţională.
M-am minţit că nu-mi mai pasă când încă îmi păsa, că ideile mele grandioase despre iubire abisală sunt istorie şi că pragmatismul e Dumnezeu şi calea pe pământ, care în definitiv cred că nici nu ştiu cum arată, ce am experimentat fiind poate doar o machetă strâmbă. M-am minţit că ştiu, când de fapt habar n-aveam. Că nu vreau, când de fapt pentru asta tocisem băncile sălii de aşteptare. Mi-am reprimat propria natură, iar asta îşi cere drepturile mai devreme sau mai târziu înapoi.
Şi nu e ca şi cum acum ştiu încotro mă îndrept sau care este menirea mea, pentru că încă nu ştiu. Cochetez doar timid cu ideea de echilibru, sau mai precis am activat by-passul pentru că poate simt epuizarea aproape, dar asta este o altă discuţie. Confesez însă. M-aş fi întors pentru tine sau pentru altcineva, pentru dragoste. La fel cum din dragoste de oricine si orice aş merge oricum oriunde în lumea asta. Astfel că acum doar m-am întors. Şi atât.
