Am făcut cred în ultimul timp, poate destul de lung, disecţia compromisului. Acest concept covârşitor prin popularitate. L-am întors pe toate părţile, l-am cercetat şi mi-am dat seama că e compromis atunci când renunţi la ceva în favoarea la altceva, iar criteriul definitoriu, calificator, poate fi de orice natură şi întindere. Şi că este dat mai ales de distanţa parcursă dincolo de graniţa subiectivă a ce ne dorim de fapt şi la ce suntem în stare să renunţăm pentru atingerea scopului. Altfel spus, este ce alegi să faci împotriva voinţei tale, dar mai ales în ce cantitate. Este apăsător, iar atunci când construcţia ţi-e potrivnică.. nu am încă un deznodământ al definiţiei în circumstanţa asta, dar perspectiva e, dincolo de challenge-ul rezistenţei, sumbră.
Şi cel mai înspăimântător este poate că o situaţie similară pentru un subiect poate fi zona lui de confort şi raţiunea de a exista, iar pentru un altul doar un compromis, suportabil sau nu. Pentru unii compromisul este o etapă, un preţ, pentru alţii, ca mine de exemplu, capcana depersonalizării. Am făcut o rutină din a-mi lua pulsul în fiecare zi, dar încă mai lucrez la eşantionul de raportare. Îmi trebuie punte de reper stabile, care să nu alunece o dată cu mine spre nicăieri.
Sud, caut Nord.
