E spectaculos. E revelator. O scânteie de inţelegere şi deschidere e ce mi-a lipsit în atâta bâjbâială în întuneric de când am devenit conştientă de mine şi am căutat sensuri fără să ştiu că totul era în sine un proces care se întâmpla de fapt nestingherit în mine din totdeauna, din copilărie, de când prietenii râdeau când le spuneam spontan şi periodic că nu mă regăsesc. Aveam nevoie doar de timp, de tot şi de toate, să ating culmile disperării ca apoi să mă recâştig timid, cu paşi mărunţi. Să învăţ răbdarea şi să-mi domin exasperarea.
E atâta libertate dincolo. E picaj liber. Pare spaţiul în care eşti self-sufficient. Într-un mod atât de bizar, când nu sunt aici, sunt acolo, şi e minunat. Neatinsă de nimeni şi de nimic. Sper să reuşesc până la capăt, deşi lupta dintre ieri şi azi în încercarea de a renunţa la mine e încă atât de cruntă uneori. Să crezi practic în vid, să te arunci în gol cu ochii închişi încrezându-te, fără să o vezi, în singura paraşută, credinţa, e poate testul suprem.
Sper să reuşesc. Sper să reuşim. Vreau să reuşesc. Vreau să reuşim.
Apoi mă uit la ce am scris mai sus cu reminiscenţele ochilor vechi şi râd, cu putere si dezlănţuit. Dacă mi-ai fi arătat un preview acum un an, aş fi luat poate toţi psihiatrii la rând.
Ah.. Muzica. Muzica e singurul supliment spiritual pe care îl iau lately. Pe Dumnezeu, asa cum au ales oamenii să denumească Iubirea Divină, pe care eu îl numesc Liantul Suprem, îmi place să cred că îl port mereu cu mine, mai precis în fiecare dintre particulele care mă alcătuiesc.
Mulţumesc. Pentru dezamăgiri, pentru durere, pentru sentimentul lipsei de apartenenţă, pentru golul pe care l-am simţit cu furie si răzvrătire atâta timp, pentru nopţi nedormite, zbucium şi luptă continuă. Pentru oamenii minunaţi, adevăraţii magi, pe care i-am întâlnit strategic în momentele potrivite şi pentru că mi-ai permis deschiderea spre Altceva.
Iubirea calmă şi pasională a lumii, mustind în noi, în Univers, în sunet:
