Tăcerea este paradoxal uneori mai obositoare decât vacarmul. Şi parcă în fiecare gol vacant îndesăm câte ceva, ce ne este la îndemână, încercând să-l umplem, artificial şi brutal, încercând să potrivim un pătrat într-un cerc, cum ştim noi mai bine, sau cum credem că ştim. Cu colţurile îndoite, pătratul se chirceşte la umbra cercului, incomod şi şifonat în identitatea lui de patrulater ce se ştia a fi. Nici cercul nu pare chiar cel mai fericit, cu marginile forţate şi înţepat de colţurile pătratului, distorsionându-şi raza. Şi astfel, fiecare încearcă din răsputeri, sugrumat de speranţa potrivirii finale, să-şi impună forma în detrimentul celuilalt, compromiţându-şi reciproc natura şi îndepărtându-se în cele din urmă de ce este propriu fiecăruia.
Ne găsim în plan defăşurat atât de departe de a fi compleţi, compuşi dintr-o mie de bucăţi mici, neimportante privite individual în tot ansamblul, care arondate corespunzător, asemenea celulelor, alcătuiesc bucăţi mari din noi, ca şi cum fiecare ar fi un plămân sau o inimă, fără de care nu putem exista. Şi în lipsa oricăreia dintre ele, bâjbâim în căutarea bucăţii lipsă, fie atunci când o pierdem, fie pentru că aşa ne-am instalat pe aici, incompleţi, goi, uşori la minte şi la suflet.
Epuizaţi de căutări, umplem în cele din urmă golurile cu surogate şi proiecţii, devenind concomitent scenariştii şi regizorii propriilor opere de artă, cu distribuţii defectuoase şi sufleori moşmondiţi. Tăcerile le spargem cu dalta şi ciocanul propriilor voci, mult prea ascuţite pentru urechile noastre deja împăienjenite de linişte, în urma cărora sunetele se vor auzi distorsionat şi spart. Ne şoptim singuri căte-o poveste de care să ne agăţăm ca de balonul cu aer cald, care să ne desprindă de pe sol şi să ne poarte în voia lui, rupţi de realitate şi pierduţi în neantul ipotezelor, în ţesătura încâlcită a propriilor partituri, afundaţi în pauzele mult prea lungi dintre note.
