Eu nu fac politică. Îmi pasă prea puţin să îmi consum timpul culegând informaţii despre care ştiu că o să mă îndoiesc oricum şi despre care ştiu, de asemenea, că nu pot fi certitudini, pentru ca apoi să mă irosesc orbecăind pentru unii sau alţii. Paradoxal, cred că fiecare certitudine e mai devreme sau mai târziu sortită cel puţin unui moment de incertitudine, când deasupra capului i se clatină ameninţător toporul contrariului.
Nu cred în Stânga sau Dreapta, pentru că se pierd dezagreabil în contorsionismul luptei pentru putere.
Nu cred în Bine sau Rău concepute izolat unul faţă de celălalt, ci cred în coexistenţa lor în fiecare eşantion pe care ai fi tentat să-l supui segregaţiei.
Mai mult decât atât, nu sunt naţionalistă. Nu cred în graniţe de niciun fel. Am plecat din ţara mea şi m-am întors. Şi poate aş mai pleca. M-am înfuriat, mi-a trecut, m-am înfuriat din nou, apoi iar mi-a trecut. Am alunecat dintr-o recidivă într-alta fără să le contorizez.
Din păcate cred însă în efectul bumerang. Până la urmă, diversiune sau nu, conducătorul unei ţări oarecare a fost în mod barbar "lichidat" în buza Crăciunului, în uralele unuia dintre cele mai "smerite" popoare, cu frica lui Dumnezeu agăţată-n cui şi fluturată în vânt doar în momente atent selecţionate. Păcatele nu cred că se spală prin îmbulzeală la moaşte sau cu preasfinţiţi ai BOR-ului mânjiţi politic, că până la urmă o fi şi dumnezeirea hrană spirituală, dar şi cu cea lumească cum rămâne? Ei bine, păcatele se spală cu sânge, dor şi în genunchi, căit şi mai ales cu infuzie de mult bine la schimb.
Cred neîndoit în schimbare şi în faptul că poţi mereu să începi să faci ceva bine pentru prima dată în existenţa ta ca popor, să-ţi întorci faţa spre cer pentru prima dată, şi nu spre pământ, să te scuturi la unison şi să începi să construieşti cărămidă cu cărămidă, pentru că în definitiv venim şi plecăm dezbrăcaţi, schimonosiţi de bătrâneţe, boli sau accidente. Cu puţin noroc şi determinare putem pleca însă cu sufletul plin, că am lăsat ceva în urmă.
Şi mai cred în ceva. Cred în solidaritate neţărmurită de noi înşine şi recuzita de interese personale, pură şi simplă, care face minuni şi schimbă tot. Pentru că singuri suntem nimeni, împreună suntem tot.
Poate că am stat destul în genunchi şi a curs destul sânge, pe mâinile unora, pe străzi, din mărturii şi cărţi. Şi parcă nici nu contează că eşti Gheorghe, Ion, George sau John, Gregoire sau Johannes. Contează să fii bun cu tine, cu semenul tău, indiferent de naţionalitate, să te ridici pentru el cum te ridici pentru tine şi s-o faci pentru amândoi la fel, negreşit.
De dragul lui şi al sângelui vărsat ca noi să ne putem striga drepturile în gura mare cu graniţele deschise, să putem vota, să fim mulţi şi liberi atât cât ne este permis, incomensurabil mai mult decât el sau cei ca el au putut spera măcar de dincolo de gratiile închisorilor transformate în timpul comunismului în adevărate centre de cultură, unde s-au stins striviţi de nedreptate, torturaţi şi unde neaplecaţi de suplicii au stat drepţi ca brazii până la sfârşitul lor, să fim cum nu le-a fost lor dat să fie, să le răscumpărăm umilinţa şi durerea, oriunde s-ar afla, să ne ridicăm şi să fim mai buni ca niciodată.
Am început cu ultimul lui cuvânt în faţa Tribunalului Poporului, inculpat în procesul politic avut loc în anul 1945, şi termin simetric postarea cu Radu (Demetrescu) Gyr şi poezia lui - Ridică-te, Gheorge, ridică-te, Ioane! - care marcheaza începutul ultimei lui perioade de detenţie şi pentru care a primit iniţial pedeapsa cu moartea pentru instigare la luptă împotriva regimului, comutată apoi în închisoare:
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi parcă ce risipă de libertate şi şansă ar fi să poţi dispune de ele, nestingherit de fiorul condamnării iminente la moarte pentru crezurile tale, şi totuşi să nu te ridici, Gheorghe, Ioane.
