Turist la mine în ţară

M-am întors ieri de la Sovata. Sovata este un oraş în România.

"Situata la numai 15 km de Targu Mures, la o altitudine de 475 m, la poalele Muntilor Gurghiului, statiunea beneficiaza de un climat subalpin cu veri racoroase si ierni blande, un climat care are o actiune calmanta asupra sistemului nervos. " (http://www.turisminfo.ro/turint/balneo/sovata/sovataprezentare.htm)

Da? Ei bine, asta era descrierea de pe un site de prezentare a staţiunii balneo Sovata. Acum să facem o corelare între partea cu "sistemul nervos" şi "oraş în România". Şi uite cum buluc buluc mi se înghesuie in minte avalanşa de furii spontane când am realizat că deşi NU trecusem graniţa în niciun fel departe de conştiinţa mea, se vorbea maghiară. Mult. Doar maghiară cu mici issues (ca să le zicem cumva) spârcâite de română. Am văzut negru în faţa ochilor timp de 3 zile. Totul era tradus în maghiară, asta ca să nu admit că erau de fapt traduse din maghiară în română, pentru că este aberant.

De cum am ajuns plină de nervi oricum, pentru că petrecusem singură în autogara din Sighişoara 1h jumate, în frig şi înconjurată de mai mulţi dubioşi decât dacă mi-aş fi imaginat propunându-mi, am ajuns în Sovata cu un maxi taxi care părea că la un moment dat apropiat se va dezmembra, asta în timp ce eventual se va desprinde de pe carosabil şi îşi va lua zborul. Maxim de adrenalina! Iar când am ajuns, pentru că absolut minunat, rămăsesem şi unicul pasager, m-a debarcat spiritualul şofer undeva unde nu era nici ţipenie de om, nu mai călcasem în viaţa vieţilor mele, băieţii nu veniseră după mine încă pentru că haosistul ăla se teleportase cu şareta lui până acolo şi apogeul a fost o voce beţivită care se auzea de nuş' unde şi care urla ceva fotbalistic de nereţinut. În acestă vâltoare am ajuns la hotel unde la recepţie madam vorbea ungureşte. M-am oprit din agitaţie ca în filmele cu proşti şi m-a pocnit râsul. Apoi la restaurant, puştiul vorbea o română cel puţin chinuită, iar în jur erau doar trişti vorbitori de maghiară.

În ziua plecării, la recepţie din nou am fost la un pas de a îmi etala convingerile pentru că aşteptând ok'ul dat de cameristă (în maghiră fireşte!) prin walkie talkie (!) să predăm camera, două persoane se cazau, evident vorbind TOT în maghiară au dat buletinele pe care subit mi le-am imaginat îndesate pe gâtlejul ăla prin care ieşeau bozgorismele pentru că.. Surpriză! Ce scria oare pe ele? România.

De Ce?

Pur şi simplu... De ce? De ce 1000 de lucruri... Fără nume, sub acoperire, sau doar prea greu de rostit pe care nu le vei afla poate niciodată, dar care există şi te hăituie la orice schelet anemic de gând? "De Ce"-uri care nu au răspuns şi care îşi îngroaşă rândurile atât de simplu, cuvinte pe care le-am scris odata din inerţie, pe nerăsuflate umplând o pagină.

Fără punct şi fără virgulă.

Celebra întrebare.

Şi totuşi, De Ce? Spune tu.

H a z a r d & to do or not to do it

M-am întrebat în nenumărate rânduri sau cel puţin în nenumătare momente în care inevitabil situaţia mă apăsa, cum sunt îmbinate piesele astea care formează cam ce numim noi viaţă. Iniţial cred că tendinţa e să crezi că există o anume Voia Întâmplării. Bullshit. Refuz să admit că lucrurile au loc întâmplător. Nu cred în coincidenţe, ci doar în amănunte care au un scop bine definit. Suntem liberi să alegem, iar alegerea atârnă uneori de cel mai banal element, care devine decisiv. Hazardul e mai puţin hazarduos dacă îi găseşti explicaţia potrivită şi nu i te împotriveşti, pentru că se întâmplă până la urma tot aşa cum trebuia să fie, oricât de tare ar durea uneori, sau cât de tare ne-am împotrivi. Poate că ceea ce îţi doreai nu era şi ceea ce-ţi trebuia. Uneori pur şi simplu alternezi între a face ceva şi a nu face şi deşi banal, realizezi apoi cât a însemnat şi cum poate schimba ceva esenţial. Poate că este mai bine să faci ceva şi să regreţi după aceea că ai făcut, decât să nu o faci niciodată şi să te găseşti în postura eternei şi ridicolei întrebări "Cum ar fi fost dacă..?".

Inimi neînfricate. Să rişti sau să nu rişti, să joci şi ultima carte, să crezi în cauze pierdute, să speri că eşti TU acela care îl va transforma pe imposibil în posibil, să crezi că poţi schimba lumea.

Să crezi în fluturaşii din stomac.