Epopeea rabdarii.

" - We left the table go. It’ll be a bit of a wait.

- We’ll be at the bar.

- Fine, I’ll put your name on a list for the bar.

- Wait.. there’s a wait for the wait ?!"

Well, sort of.. Se spune ca pentru lucrurile bune e nevoie de timp. Nu stii insa niciodata de cat exact. Din pacate nu exista un ghid pentru asta. Nu e ca in cartile de bucate cu retete si pasi bine delimitati pe care daca ii parcurgi ajungi mai mult sau mai putin la un rezultat previzibil, unde mai ales, si cel mai important, ti se dau directive exprese privind timpul de dospire, coacere etc pentru ca apoi sa pops up din cuptor minunatia. Ei bine, in realitate, nu exista o carte pe care sa scrie "Pentru Lucrurile Bune" si atunci nu'ti ramane decat sa bajbai in intuneric sau in semi lumina, in necunostinta si in nestiinta in asteptarea Ceva'ului.

Rabdarea e o virtute. E ca un har, cred, care daca nu ti s'a harazit de la bun inceput n'ai decat sa il cultivi pe parcursul timpului si a nenumaratelor ocazii in care ai nevoie de ea. Si paradoxal, cu cat esti mai lipsit de atingerea ei magica, cu atat esti mai chinuit si mai supus procesului de dobandire. Si asa, fara indoiala, de fiecare data cand te crezi macar aproape de obtinerea lui Ceva, se intampla o ghidusie maiastra care te trimite din nou in sala de asteptare pentru o perioada nedetermina. Poate pana accepti ca intr'adevar nu ai dobandit marea virtute si ca atunci si numai atunci Ceva'ul o sa te onoreze cu prezenta.
So, there may be indeed a wait for the wait. Niciodata nu stii cand se va scurge in totalitate nisipul din clepsidra.

Cinci luni.

Fix. De cand am primit bursa si de cand am scris "Sunt fericita". Chiar eram. Si inca ma bucura enorm lucrul asta. E fabulos cum a trecut aproape jumatate de an si parca am inchis si am deschis o singura data ochii. Scurt si cuprinzator. Timp in care s-au intamplat atatea, nu neaparat in materialitatea lor, cat undeva high above, emotional, rational, principial. Si ceea ce ma debusoleaza e deja certitudinea ca "eppur si muove". No asking, no telling, ca un simplu spectator dragged through your own life.

Peste alte fix doua saptamani voi fi avand prima noapte in Germania. Banuiesc deja la ce voi fi gandind. Uneori e usor cu tine insuti sa iti imaginezi, sa te intuesti. In definitiv iti apartii si tie macar putin..

Each side. Other side.

Mi a placut poza tare mult. Oarecum m a inspirat sa scriu despre un concept pe care l am mai considerat si alta data pentru mine. Fiecare in spatele unui perete comun, mergand pe strazi paralele, intalnind aceeasi oameni in decursul aceleiasi zile, in metrouri diferite care se intersecteaza in statii si desi cu usi deschise, prea multe ganduri si prea multi oameni intre ca sa se poata zari. Sa le shtii povestea, sa ii privesti de sus facand aceleasi activitati in acelasi timp fara ca macar sa aiba idee ca miscarile circulare de rotatie ale periutzei de dintzi sunt comune, ca ambii s au oprit in fata tarabei cu ziare cu acelasi gand, ca merg grabiti pe strada dupa ce si au cumparat o cafea, ca zambesc in acelasi timp sau ca stau inainte de culcare cu ochii atintiti intr un punct fix, iar gandurile li se intalnesc la mijlocul distantei. Si totusi sa nu se intalneasca niciodata.

Chestia asta am derulat o in minte la un moment dat, in urma cu ceva timp, impirata de ceva povestit de tata. Anume ca citise la un moment dat despre doi tineri care calatoreau cu trenul in compartimente alturate, ocupand locuri pozitionate spate in spate, aceleasi interese, aceleasi valori, citind aceeasi carte. Nu s au intalnit nicioata.

Si treaba e ca niciodata nu stii. Cat stii e intotdeauna prea putin pentru cat ai avea nevoie sa stii what's on the other side of the wall.