O faţă cunoscută face să elimine o parte din temeri, dar le înlocuieşte cu altele şi simţi subit că totuşi nu-i a bună. Ştii cum îţi fulgeră mintea flashuri uneori.. Eh aşa am avut eu impulsul să trag draperia la loc şi să fug înapoi în pat. Prea târziu.
Totul s-a petrecut în maxim 80 de secunde numărabile. Schimbul de replici a fost scurt şi a conţinut idei ca: " Am venit cu bicicleta în timp record"; "Permite'mi să te deranjez puţin" şi " Am avut azi o discuţie cu mama despre viaţă u.s.w." După care ..... : finalizat cu "Îmi pare rău (cred), eu trebuie să plec". Val vârtej stânga'mprejur, iar eu rămasă fără cuvinte, fără niciun gând în mijlocul bucătăriei, în pijama şi cu uşa deschisă în întuneric, iarna la ora 1:08 AM.
M'am întors în cameră unde s'au auzit ultimele acorduri din melodie, după care linişte deplină şi apăsătoare.
Nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu
(un alt răstimp de melodie - First Rendez-vous - acordat cu atâţia "nu" câţi am putut scrie în timpul lui şi parcă tot insuficienţi.)
De ce întotdeuna sună la uşă cine ar trebui să fie acasă în pat, dormind?
2 comentarii:
Sandrino, esti predestinata sa ti se intample chestii din astea! Hahaha. Oricum... vei avea ce povesti peste ani.
da, da, predestinatzia asta de care vorbeshti tu vine cu tine, dar de welcome pe lume, take it shi deal with it.:))
(d'aia scriu, pt nepotzi, sa nu ma razbeasca senilismul shi sa i privez de minunatzii :)) )
Trimiteți un comentariu