"Fericirea mă face nerod.."

De-aia sunt eu cu mintea limpede şi mai mereu la mine, cu neuronii excitaţi în serviciul raţiunii pure. Mi-ar plăcea sa fiu năroadă mai des. Nu ţin la imagine atât de mult în cazul ăsta. Ba chiar mă dezic de ea.

Năroadă sunt şi eu, rar, dar bine. Şi când sunt năroadă, e în excedent şi o simţi. Se manifestă prin ropote de idei sclipitoare, de cele mai multe ori fără vreun element de legătură între ele, cursive şi tulburi. 

O lungă perioadă de inteligenţă covârşitoare ţipă după un strop de nerozie pură, urlând a prostie clară şi profundă până la levitaţie..

La rascruce de ganduri

Nimic nu mi se pare mai respingator ca un caracter slab constient de pipernicirea lui, dar care insista sa se arate puternic si destoinic. E o repulsie impregnata cu mila, iar mila este fara indoiala sentimentul cel mai josnic pe care il poate trezi cineva. Decat mila unei singure persoane, mai bine ura unui imperiu. 

                                                   *

Si stii ce e culmea? Ca unele amintiri, asa pregnante in tine, vechi si prafuite, se deprafuiesc brusc cand le dai sansa.. un parfum, un acord de partitura cantata frumos. And everything gets back, nu atat de vivace, evident, dar grevat de un gust greu, cum au vinurile vechi, ai spune ca zic povestea anilor ce au trecut peste ei si se inghit asa, parca lasand ceva in urma, parca iti vine sa-l mesteci ca sa iti atinga toata gama de papile gustative, sa'l descoperi, acru, dulce, sarat, salciu, nu conteaza, te sustrage de la scopul imediat, acela de a'l inghiti, ceea ce nu poti spune fara indoiala de vinurile noi - struguri storsi, must alcoolizat care se lasa galgait fara pretentii.

Post-it

 Nu vreau să ştiu nimic despre trecutul tău. Vreau să-ţi dau şansă să fii un om nou, pentru că fiecare om e nou lângă fiecare alt om. Vreau să mi dau şansa de a nu te te compara cu omul care ai fost cu alt om, uitând că cu mine eşti un om nou şi doar aşa zero se transformă în orice altceva prin el însuşi, sub sau deasupra lui, explorând. Nu vreau să port apăsarea trecutului peste viitorul meu. Nu vreau să încerci să mă impresionezi pentru că orice străduinţă păleşte dezagreabil în faţa oricărei realităţi covârşitoare. Vreau să mă vrei scoasă din contextul meu zilnic, dincolo de ce este la îndemână oricui să vadă. 

Poate că adevărata dragoste e cea care se naşte în mijlocul unei crize de isterie, a unui acces de furie necontrolată când eul din fiecare iese la suprafaţă lipsit de orice control riguros impus de societatea putredă căreia îi place să se mintă sistematic şi organizat „că aşa trebuie”.

Iar dacă dezbracat de caracterul social şi stând gol în ochi pasivi de pe margine, ei te vor aşa de la bun început, or să te iubească fără doar şi poate mai târziu, pentru că în oricine nu zace doar un isteric necontrolat, ci deopotrivă şi un om îmbrăcat în calităţi în faţa cărora uneori roşeşti dezarmat. Iar cel ce e capabil a iubi răul dintr-un om, e imposibil să nu fie fascinat de ce e bun sau să nu-l observe. Doar ochii de sită ce drămuiesc cu dibăcie caracterul pot a iubi pura si simpla realitate şi nu zac stâlciţi de fantasme din a căror agonie ies cu sufletul şifonat de dezamăgirea propriilor proiecţii.

Spune-mi cu cine te-aduni, ca să-ţi spun ce-ţi doreşti.

Nu am mai văzut o "comuniune" umană dezinteresată de parcă prea mult timp şi nici măcar nu ai putea afirma cu certitudine că sunt atâââât de bătrână, nu? Inevitabil, în fiecare alăturare exită un mic interes. Un interes material - o promovare, un beneficiu pe care aşa îl poţi obţine mai uşor, un curs, o notiţă, o informaţie, ceva, o treabă, orice, ce vrei tu; un beneficiu nematerial - să spargi singurătatea în două, să destrami plictiseala, să(-ţi) demonstrezi ceva, să oferi un revers al medaliei, să dea bine, să devii şi tu popular, să-ţi împaci corpul, sufletul, mintea, raţiunea, să-ţi alini remuşcările, să dai vieţii practic si ce nu ai doar ca să faci pace cu tine, să te culci seara liniştit că dacă ai un coşmar in timpul nopţii, la căpătul celălalt de fir o să-ţi răspundă cineva şi o să-ţi citească o poveste, care nu e poate chiar cine ţi-ai dori să fie, dar e cineva şi atâta timp cât îţi răspunde, tot e ceva, nu?, aşa, ca să ne fie bine.

E un egoism şi-o vanitate care poate exced de cele mai multe ori pachetul standard al păcatului originar, care poate nici măcar atunci nu ar trebui să exonereze de blamare, prin simpla prezumţie a liberului arbitru, mereu la start ca să-ţi ajusteze paşii din afara careului.

Atâta laşitate parcă e apăsătoare pe umerii umanităţii şi se prelinge alene pe lângă ei, ca o mâzgă densă şi urât mirositoare. O floare a urâtului, sursă a răului, mereu înflorită, cu vlăstari veşnic înmuguriţi şi înghesuiţi pe creangă.

Iar pentru ei nu e niciodată toamnă. Iar ei nu se odihnesc niciodată, îngheţaţi, sub omăt, iarna.