Post-it

 Nu vreau să ştiu nimic despre trecutul tău. Vreau să-ţi dau şansă să fii un om nou, pentru că fiecare om e nou lângă fiecare alt om. Vreau să mi dau şansa de a nu te te compara cu omul care ai fost cu alt om, uitând că cu mine eşti un om nou şi doar aşa zero se transformă în orice altceva prin el însuşi, sub sau deasupra lui, explorând. Nu vreau să port apăsarea trecutului peste viitorul meu. Nu vreau să încerci să mă impresionezi pentru că orice străduinţă păleşte dezagreabil în faţa oricărei realităţi covârşitoare. Vreau să mă vrei scoasă din contextul meu zilnic, dincolo de ce este la îndemână oricui să vadă. 

Poate că adevărata dragoste e cea care se naşte în mijlocul unei crize de isterie, a unui acces de furie necontrolată când eul din fiecare iese la suprafaţă lipsit de orice control riguros impus de societatea putredă căreia îi place să se mintă sistematic şi organizat „că aşa trebuie”.

Iar dacă dezbracat de caracterul social şi stând gol în ochi pasivi de pe margine, ei te vor aşa de la bun început, or să te iubească fără doar şi poate mai târziu, pentru că în oricine nu zace doar un isteric necontrolat, ci deopotrivă şi un om îmbrăcat în calităţi în faţa cărora uneori roşeşti dezarmat. Iar cel ce e capabil a iubi răul dintr-un om, e imposibil să nu fie fascinat de ce e bun sau să nu-l observe. Doar ochii de sită ce drămuiesc cu dibăcie caracterul pot a iubi pura si simpla realitate şi nu zac stâlciţi de fantasme din a căror agonie ies cu sufletul şifonat de dezamăgirea propriilor proiecţii.