Data viitoare. Sigur.

Intotdeauna cu bagajele la usa, insa niciodata dincolo de a atinge timid macar clanta ale carei arcuri sunt probabil ruginite de la ultima solicitare. Amanarea e poate cea mai explicita forma a lasitatii in care maine sau peste 5 minute e refugiul oricarui tradator al momentului. Maine e sinonim cu niciodata de atat de multe ori, sau mai precis maine inseamna intr'adevar ceva concret de prea putine ori, iar restul e de fapt niciodata. Si niciodata e atat de greu de combatut ca aproape niciodata nu reusesti.Si singurul care nu se amana niciodata si nu suporta amanare, e timpul, care nu stie cum e sa fii mereu la start, dar niciodata in competitie, incapabil sa te urnesti.

La proba de rezistenta in multi km, sunt un atlet atrofiat in asteptarea unui start personal, in timp ce pe pista competitorii mei ma inconjoara in propriile lor curse, unii poate vizand aceeasi linie de sosire ca si mine si apoi, calificandu'se, promovand un noul nivel al competitiei.

Mai intreaba'ma o data cand. O sa fiu prompta, ca dintr'un reflex mult exersat devenit automatism si in sponaetatea'mi voi spune: maine; nu acum, dar data viitoare sigur; altadata.. cert e ca nu acum, nu e momentul. Cand e momentul?

'Incapabilităţi'

Să te opui unor valuri trufaşe cum e timpul. Sinistrul timp atât de sadic şi atât de personal care are capacitatea de a fi altul pentru fiecare. Timpul meu nu'i timpul tău. Se scurge prin mine molcom şi pe furiş. Sfârşitul unei ere face ca în locul ei locul să fie vacant. Şi ştii ce'i teribil? Să vezi propriul timp scurgându'se prin faţa propriilor ochi fără să'l poţi opri, fără să'l poţi fructifica în vre'un fel benefic. Să te uiţi peste umăr, să pară frumos, departe şi în tine, dar să fii incapabil să construieşti altceva. 

Să poţi da timpul înapoi.

Să forţezi mâna destinului.

Să obligi lucrurile să se întâmple, dacă ele nu au a se întâmpla.

Să vrei dacă nu vrei.

Să poţi dacă nu poţi.

Să iubeşti dacă nu simţi să iubeşti.

Condiţii esenţiale.

Pentru toate lucrurile există condiţii ca ele să existe sau să se întâmple. Fără aceste condiţii ele râmân simple dorinţe sau întâmplări. Eu am găsit două care se aplică fără a fi cumulative sau interdependente.

1. Ceea ce se întâmplă să fie ultimul lucru pe care să ţi'l doreşti să se întâmple.

2. Ceea ce se întâmplă nici măcar să nu'ţi fi trecut prin cap vreodată că s'ar putea întâmpla.

De altfel, aceste două condiţii extrem de pretenţioase nu pot fi controlate, ca de altfel şi lucrurile care se întâmplă dincolo de dorinţe şi aşteptări.

Şi atât de rar, când îţi doreşti ceva cu adevarat, se întâmplă şi poate că e o coincidenţă sau poate într'adevăr "când tu vrei ceva cu adevărat, tot Universul conspiră la realizarea lui".

Idei rămase în developare..

Comptine d'un autre été

Music does what words cannot.

RSVP?

Viata fiecaruia e poate ca o casa. O casa a sufletului. Acasa. O cutie din carton in care se strecoara ploaia, un conac boieresc, un apartament intr un bloc muncitoresc, sau intr un parc rezidential, un cort pe plaja la mare, sau un iglu.. tot'una. Toate au o usa pe unde se intra. Si fiecare are acelasi caracter privat nedeschis publicului larg indiferent de natura materialului din care e facuta, sau inaltimea. E la fel de personal interiorul pentru fiecare dintre cei ce au apartenenta la el. Si ca sa intri de cele mai multe ori iti trebuie o invitatie. Cu exceptia cazurilor cand esti executat silit impotriva dorintelor sau crezurilor personale. Si in functie de caracterul fiecareia, e o invitatie tacita, expresa, pe baza de bilet, cu programare, intotdeauna conditionata de ceva premergator.

Dar dacă te invit de exemplu.

Sau dacă'ţi spun într'o doară.

Sau dacă nu'ţi spun deloc. Mai ales.

Dacă nu'ţi spun deloc şi totuşi dai RSVP.

Sau dacă întreb.

Sau mai ales dacă nu întreb. Sau lasă..

Ce face diferenţa?

Répondez s'il vous plaît...

The End. The begining.

Libertate. Uneori aştepţi atât ceva şi când vine, pentru că l'ai aşteptat atât, nu ştii exact cum să te manifeşti. Aşteptarea intensifică dorinţa până la o monstrifica. Atâta apăsare şi atâta nefericire care au un deadline de existenţă se transformă într'un gol în cele din urmă. Nu mai ai ce să aştepţi. Am urât atât de tare şcoala până la nefericire pentru oamenii ei, pentru meschinitatea unei lumi în delirul goanei nebune după afirmare şi reflectoare. Acum sunt un om liber, să iubesc, să pierd timpul, să mă uit pe pereţi cât vreau, să plec. Şi totuşi reminiscenţele tuturor interdicţiilor se resimt pregnante în mine ca un răsunet al conformării tacite din ultimele luni, din ultimul an, mai lung şi parcă mai rapid ca oricare altul, mai apăsător decât o tristeţe absurdă despre care speri în fiecare zi că atunci când te vei trezi poate va fi disparut.

"It is better to conquer yourself than to win a thousand battles." M'am învins pe mine atât anul ăsta, pentru că mă cunosc într'atât cât să ştiu exact ce mă ruineaza, încât acum pare ca nu mai ştiu să fiu liberă. Să te învingi e într'adevăr mai triumfător decât o mie de bătălii câştigate cu alţii. Şi totuşi.. Echilibrul e aducător de pace, dar în egală măsură te ţine departe de orice înseamnă a trăi frumos, pentru că zbuciumul, deşi consumant, aduce fericirea pe care echilibrul e incapabil să o provoace vreodată. Iar echilibrul te face laş. 

S'a terminat. Sunt licenţiată şi liberă. Negrefată de nicio apăsare latentă... poate prea liberă.

"Today is the day my life begins. Today, I become a citizen of the world. Today, I become a grown up. Today, I become accountable to someone other than myself and my parents, accountable for more than my grades. Today, I become accountable to the world, to the future, to all the possibilities that life has to offer. Starting today, my job is to show up, wide eyed and willing and ready. For what? I don’t know. For anything. For everything. To take on life. To take on love. To take on the responsibility and possibility. Today, my friends, our lives begin. And I for one, can’t wait."