Odeonsplatz, München, August 2007.
În mod ciudat mă întorc la poza asta mereu. Pentru mine e cea mai bună poză a mea. Poate că din punctul de vedere al corectitudinii am altele mai bune, iar asta nu e decât o încercare semi-eşuată. Dar ceva mă cheamă periodic. Expresia feţei ei şi curiozitatea imensă de a şti ce-i şopteşte el, iar ea la ce gândeşte. Apoi sunt în plan secund femeile care arată cu degetul ceva. Ce?
Pantofii lui fără şosete şi papucii ei. Nu pot să definesc niciodată poza asta şi cred că asta mă zgândără, ca orice neputinţă, dorinţa de revelare. E ceva în aerul ei care mă face să cred că nu e o femeie exaltând a fericire, deşi frumoasă şi cel mai probabil mai mereu alunecoasă, că niciodată cuvintele lui nu o ajung.
Mă întreb oare ce ar crede participanţii, care cel mai probabil nici nu stiu că au fost fotografiaţi, să se ştie subiecţi ai unei pleiade de scenarii proiectate de o oarecare minte, într-un oarecare oraş, într-o oarecare altă ţară, la o oarecare oră.
Simply classified.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu