Bineînţeles că sunt recunoscătoare Germaniei. Din acele multe puncte de vedere pe care oricum nu le voi înşira aici în vâltoarea unei lecţii amănunţite despre anatomia schimbării. Mă face impersonala. Mă modelează ca pe-o plastilina în ciuda rigidităţii mele. Îmi întinde corzile sensibilităţii la maxim şi mă întreb care ar fi deznodământul dacă ele s-ar rupe. Dacă m-ar invada acea detaşare crâncenă, spre care nici nu cred că mai năzuiesc, aş deveni şi eu un reformat şi ca rezultat un adaptat conformat? Între ineditul nonconformismului şi ariditatea conformismului, tu ce ai alege? Spre ce ţi-ai îndrepta paşii? Să te îndoieşti de tine este poate testul suprem de-a lungul vieţii şi fără îndoială valea sub picioarele noastre ne-ncearcă talpa pantofilor cu fiecare pas. Antiderapajul din dotare se erodează şi el ca orice altă consumabilă drastică. Iar legea gravitaţiei pare de neînduplecat.
Poate că primele crăpături ale acelui glob de sticlă care mă făcea nucleul unei bule slobode în lumea asta mare au apărut încă dinainte să-mi doresc măcar să mă gândesc la această macabră posibilitate, dar care apoi înfiripându-mi-se în minte a prins contur şi deşi ignorând-o cu maxime puteri nu am facut poate decât să refuz un adevar indubitabil, astfel încât crăpăturile s-au upgradat la stadiul de cratere şi poate că inevitabil în final va trebui sa fac pace cu mine insămi şi să accept ca până la urmă bula mea se transformă în istorie.
Cineva mi-a spus că această schimbarea de stare nu o să doară. Deşi poate niciunul dintre noi suficient de convins, încerca fără doar şi poate să-mi atenueze cioburile şi prin urmare căderea. Candid. Într-adevăr baloanele de săpun sunt fără îndoială un joc diafan de lumini, dar cu siguranţă prea vulnerabile furtunosului mediu înconjurător.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu