Mă gândeam că nimic nu-ţi poate garanta fericirea. Nici părul perfect, nici zâmbetul cuceritor, nici inteligenţa sclipitoare, nici bărbatul sau femeia perfectă. Nici chiar simţul umorului sau eleganţa. E o loterie. Iar dacă se întâmplă să tragi lozul câştigător, cursa nu se termină oricum acolo.. nu e suficient. Nimic nu e vreodată suficient şi nimic nu garantează pentru nimic. Şi mai ales pentru nimeni.
Printr-o oarecare eroare planetară, cel mai probabil, am ajuns înapoi în patria mamă. Fizic. Psihic sunt încă acolo, sau cine ştie unde între. În aeroport în Stuttgart, în dimineaţa în care am plecat, după o noapte nedormită, cu sentimente contradictorii, vapori de alcool, o despărţire mult prea emoţionantă de micuţii furioşi ai Europei şi după ce dormisem aproape tot drumul până la aeroport şi mă debusolase şi mai tare, am scris ceva ce vreau să fie şi aici, ca element final pentru o etapă.
"Unele lucruri poate că vin într-adevăr când avem nevoie de ele. Poate că lucrurile SUNT la locul lor fără voia noastră şi cu explicaţii date doar de timp. Azi, acum, se închide un nou capitol în aeroportul din Stuttgart. Numeşte-o destin, soartă sau orice alt nume. Lacrimile sunt de prisos. E un drum care nu cunoaşte pauze, indiferent cum toţi oamenii ăştia din jur se uită la mine. Nu o să-mi ascund sentimentele, iar lacrimile nu le şterg pe furiş, pentru că nu am ce să ascund. Habar n-am despre mâine, dar azi e un loc interesant. Îţi mulţumesc. Suferinţa şi deznădejdea îşi au propriul scop, prin propria lor existenţă. În toată-mi tristeţea sunt fericită. Mulţumesc." (6:50 a.m., 13 Decembrie)
Confuzia e din nou la ea acasă şi singurul lucru care mă ţine în viaţă este că refuz să mă gândesc la ziua de mâine şi totuşi că sper la mai bine.
For some reason...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu