Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai 1945 n.r.), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte.”

Eu nu fac politică. Îmi pasă prea puţin să îmi consum timpul culegând informaţii despre care ştiu că o să mă îndoiesc oricum şi despre care ştiu, de asemenea, că nu pot fi certitudini, pentru ca apoi să mă irosesc orbecăind pentru unii sau alţii. Paradoxal, cred că fiecare certitudine e mai devreme sau mai târziu sortită cel puţin unui moment de incertitudine, când deasupra capului i se clatină ameninţător toporul contrariului. 

Nu cred în Stânga sau Dreapta, pentru că se pierd dezagreabil în contorsionismul luptei pentru putere. 
Nu cred în Bine sau Rău concepute izolat unul faţă de celălalt, ci cred în coexistenţa lor în fiecare eşantion pe care ai fi tentat să-l supui segregaţiei. 
Mai mult decât atât, nu sunt naţionalistă. Nu cred în graniţe de niciun fel. Am plecat din ţara mea şi m-am întors. Şi poate aş mai pleca. M-am înfuriat, mi-a trecut, m-am înfuriat din nou, apoi iar mi-a trecut. Am alunecat dintr-o recidivă într-alta fără să le contorizez. 
Din păcate cred însă în efectul bumerang. Până la urmă, diversiune sau nu, conducătorul unei ţări oarecare a fost în mod barbar "lichidat" în buza Crăciunului, în uralele unuia dintre cele mai "smerite" popoare, cu frica lui Dumnezeu agăţată-n cui şi fluturată în vânt doar în momente atent selecţionate. Păcatele nu cred că se spală prin îmbulzeală la moaşte sau cu preasfinţiţi ai BOR-ului mânjiţi politic, că până la urmă o fi şi dumnezeirea hrană spirituală, dar şi cu cea lumească cum rămâne? Ei bine, păcatele se spală cu sânge, dor şi în genunchi, căit şi mai ales cu infuzie de mult bine la schimb.
Cred neîndoit în schimbare şi în faptul că poţi mereu să începi să faci ceva bine pentru prima dată în existenţa ta ca popor, să-ţi întorci faţa spre cer pentru prima dată, şi nu spre pământ, să te scuturi la unison şi să începi să construieşti cărămidă cu cărămidă, pentru că în definitiv venim şi plecăm dezbrăcaţi, schimonosiţi de bătrâneţe, boli sau accidente. Cu puţin noroc şi determinare putem pleca însă cu sufletul plin, că am lăsat ceva în urmă.

Şi mai cred în ceva. Cred în solidaritate neţărmurită de noi înşine şi recuzita de interese personale, pură şi simplă, care face minuni şi schimbă tot. Pentru că singuri suntem nimeni, împreună suntem tot.
Poate că am stat destul în genunchi şi a curs destul sânge, pe mâinile unora, pe străzi, din mărturii şi cărţi. Şi parcă nici nu contează că eşti Gheorghe, Ion, George sau John, Gregoire sau Johannes. Contează să fii bun cu tine, cu semenul tău, indiferent de naţionalitate, să te ridici pentru el cum te ridici pentru tine şi s-o faci pentru amândoi la fel, negreşit.

De dragul lui şi al sângelui vărsat ca noi să ne putem striga drepturile în gura mare cu graniţele deschise, să putem vota, să fim mulţi şi liberi atât cât ne este permis, incomensurabil mai mult decât el sau cei ca el au putut spera măcar de dincolo de gratiile închisorilor transformate în timpul comunismului în adevărate centre de cultură, unde s-au stins striviţi de nedreptate, torturaţi şi unde neaplecaţi de suplicii au stat drepţi ca brazii până la sfârşitul lor, să fim cum nu le-a fost lor dat să fie, să le răscumpărăm umilinţa şi durerea, oriunde s-ar afla, să ne ridicăm şi să fim mai buni ca niciodată.

Am început cu ultimul lui cuvânt în faţa Tribunalului Poporului, inculpat în procesul politic avut loc în anul 1945, şi termin simetric postarea cu Radu (Demetrescu) Gyr şi poezia lui - Ridică-te, Gheorge, ridică-te, Ioane! - care marcheaza începutul ultimei lui perioade de detenţie şi pentru care a primit iniţial pedeapsa cu moartea pentru instigare la luptă împotriva regimului, comutată apoi în închisoare:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies inainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi parcă ce risipă de libertate şi şansă ar fi să poţi dispune de ele, nestingherit de fiorul condamnării iminente la moarte pentru crezurile tale, şi totuşi să nu te ridici, Gheorghe, Ioane.

Pauza dintre note

Tăcerea este paradoxal uneori mai obositoare decât vacarmul. Şi parcă în fiecare gol vacant îndesăm câte ceva, ce ne este la îndemână, încercând să-l umplem, artificial şi brutal, încercând să potrivim un pătrat într-un cerc, cum ştim noi mai bine, sau cum credem că ştim. Cu colţurile îndoite, pătratul se chirceşte la umbra cercului, incomod şi şifonat în identitatea lui de patrulater ce se ştia a fi. Nici cercul nu pare chiar cel mai fericit, cu marginile forţate şi înţepat de colţurile pătratului, distorsionându-şi raza. Şi astfel, fiecare încearcă din răsputeri, sugrumat de speranţa potrivirii finale, să-şi impună forma în detrimentul celuilalt, compromiţându-şi reciproc natura şi îndepărtându-se în cele din urmă de ce este propriu fiecăruia.

Ne găsim în plan defăşurat atât de departe de a fi compleţi, compuşi dintr-o mie de bucăţi mici, neimportante privite individual în tot ansamblul, care arondate corespunzător, asemenea celulelor, alcătuiesc bucăţi mari din noi, ca şi cum fiecare ar fi un plămân sau o inimă, fără de care nu putem exista. Şi în lipsa oricăreia dintre ele, bâjbâim în căutarea bucăţii lipsă, fie atunci când o pierdem, fie pentru că aşa ne-am instalat pe aici, incompleţi, goi, uşori la minte şi la suflet.

Epuizaţi de căutări, umplem în cele din urmă golurile cu surogate şi proiecţii, devenind concomitent scenariştii şi regizorii propriilor opere de artă, cu distribuţii defectuoase şi sufleori moşmondiţi. Tăcerile le spargem cu dalta şi ciocanul propriilor voci, mult prea ascuţite pentru urechile noastre deja împăienjenite de linişte, în urma cărora sunetele se vor auzi distorsionat şi spart. Ne şoptim singuri căte-o poveste de care să ne agăţăm ca de balonul cu aer cald, care să ne desprindă de pe sol şi să ne poarte în voia lui, rupţi de realitate şi pierduţi în neantul ipotezelor, în ţesătura încâlcită a propriilor partituri, afundaţi în pauzele mult prea lungi dintre note.

Autopsia unei iluzii

Am găsit-o într-o dimineaţă clară de vară, sfârşită pe caldarâmul din faţa casei, scăldată într-o baltă de lumină. Era tot ce investisem vreodată în ea. Se aplecase dar mult prea aventuros în exteriorul balconului, de parcă ar fi vrut să îşi testeze elasticitatea. Avusesem câteva schimburi dure de replici cu o seară înainte. Îmi scosesem încăpăţănarea la înaintare şi îi spusesem vreo două, poate trei. Ba chiar mă înfuriasem şi-i pusesem la îndoială însăşi utilitatea. Când mi-am făcut ceva mai mult curaj, am inspirat adânc şi i-am aruncat pe masă frământarea mea cea mai de seamă. Amară, am întrebat-o care e finalitatea. Îmi zâmbea sfidător şi în ochi avea licărul neastâmpărat de care fusesem dependentă ani la rând, de care mă agăţasem ca de singurul lucru pe care îl ştiusem vreodată. În cele din urmă ajunsese să-mi turmenteze gândul şi-mi împiedicase pasul.

Îmi vorbise cândva despre sens, al meu, al oricui, al lumii, despre cine suntem sau cine am putea fi, despre faptul că fiecare dintre noi e cineva care ar conta în amalgamul de tot şi toate. Mă lăsase să cred cu determinare în iubire abisală, unitară, singura care ar conta, ca destinaţie finală, conştientă, a lumii ăsteia în care ameţim zi de zi. Îmi şoptise cuvinte mari ca libertate, fericire, frumuseţe, perfecţiune sau absolut. Păruse că avem dreptul la câte ceva de spus care să facă diferenţa, măcar din când în când, că putem decide câtuşi de puţin, mai mult decât ce pereche de ciorapi alegem să purtăm într-o zi oarecare. Dar până şi de aia ajunsesem să mă îndoiesc.

Ce a uitat să îmi pună în vedere e că jocul de-a Dumnezeu are efecte secundare greu de digerat şi aproape niciodată pozitive, dar mai ales că nu este pentru amatori, iar că să te iei în serios echivalează autoflagelaţiei. Visătorilor, mai ales, ar trebui să le fie expres interzise astfel de practici.

Într-o zi însă, înecată în neacceptare am îndrăznit să-mi privesc inutilitatea şi efemeritatea în ochi şi să le recunosc existenţa. Dintr-o dată mi-a părut iluzorie orice goană, orice frământare a mea sau a oricui, unul mai pornit şi ţintit ca altul, să facă, să aibă. Am înţeles că suntem atât de sortiţi banalului că parcă orice zbucium păleşte în faţa şablonului universal al existenţei standard, pe care în cele din urmă trebuie să îl îmbrăţişăm, intrând mai mult sau mai puţin în marea horă a conformismului. Ne mai lăsăm uneori animaţi de micile zvâcuri de autenticitate, care îşi găsesc puterea să răzbată din noi.

Totuşi nu am reuşit însă niciodată să-mi integrez ideea de inutilitate, dincolo de a accepta timid şi de suprafaţă că e una dintre caracteristicile noastre, ale oamenilor. Şi poate că nu o să reuşesc niciodată să îi dau ce este al ei de drept, recunoaştere completă şi acceptare, locul de cinste pe care poate că îl merită în clasamentul detaliilor ce ne compun şi o să mă cramponez veşnic de aspiraţiile mele îndrăzneţe la măreţie şi unicitate. 

Astfel, contestată până în măduva existenţei sale, ciuruită de izbucnirile mele, iluzia mea s-a retras peste noapte într-un colţ cu lumină difuză din camera mea cu felinar în dreptul geamului şi pesemne că suspinând a vrut să ia în goana nopţii o gură de aer. Stinsesem lumina şi mă culcasem consumată. Ultimul lucru pe care i-l spusesem fusese că a fost o mare pierdere de vreme s-o port îndelung cu mine.

La autopsie au găsit-o surmenată şi intoxicată cu mine, iar cauza morţii a fost asfixierea în cădere liberă, cauzată de  investiţiile mele emoţionale substanţiale, atârnând atât de greu încât nu putuse să se opună gravitaţiei, alunecând fatal în afara balconului.

În urma ei am rămas mai goală ca niciodată, cu vântul fluturându-mi părul şi traversându-mă întru totul, în spaţiul vast, rămas vacant în mine, cu un paravan pentru propriile incapacităţi de adaptare şi acceptare mai puţin. Iar în amintirea ei aleg totuşi să cred în continuare cu moderaţie şi recunosc, cu temeri asumate, în dragoste pură, în oricare din formele ei diverse de manifestare, împărtăşită sau nu, liberă, absolută, dezinteresată şi cristalină, demnă de sacrificiu, care iartă şi uită tot, care se transformă şi se modifică, dar care rămâne mereu acolo.