Autopsia unei iluzii

Am găsit-o într-o dimineaţă clară de vară, sfârşită pe caldarâmul din faţa casei, scăldată într-o baltă de lumină. Era tot ce investisem vreodată în ea. Se aplecase dar mult prea aventuros în exteriorul balconului, de parcă ar fi vrut să îşi testeze elasticitatea. Avusesem câteva schimburi dure de replici cu o seară înainte. Îmi scosesem încăpăţănarea la înaintare şi îi spusesem vreo două, poate trei. Ba chiar mă înfuriasem şi-i pusesem la îndoială însăşi utilitatea. Când mi-am făcut ceva mai mult curaj, am inspirat adânc şi i-am aruncat pe masă frământarea mea cea mai de seamă. Amară, am întrebat-o care e finalitatea. Îmi zâmbea sfidător şi în ochi avea licărul neastâmpărat de care fusesem dependentă ani la rând, de care mă agăţasem ca de singurul lucru pe care îl ştiusem vreodată. În cele din urmă ajunsese să-mi turmenteze gândul şi-mi împiedicase pasul.

Îmi vorbise cândva despre sens, al meu, al oricui, al lumii, despre cine suntem sau cine am putea fi, despre faptul că fiecare dintre noi e cineva care ar conta în amalgamul de tot şi toate. Mă lăsase să cred cu determinare în iubire abisală, unitară, singura care ar conta, ca destinaţie finală, conştientă, a lumii ăsteia în care ameţim zi de zi. Îmi şoptise cuvinte mari ca libertate, fericire, frumuseţe, perfecţiune sau absolut. Păruse că avem dreptul la câte ceva de spus care să facă diferenţa, măcar din când în când, că putem decide câtuşi de puţin, mai mult decât ce pereche de ciorapi alegem să purtăm într-o zi oarecare. Dar până şi de aia ajunsesem să mă îndoiesc.

Ce a uitat să îmi pună în vedere e că jocul de-a Dumnezeu are efecte secundare greu de digerat şi aproape niciodată pozitive, dar mai ales că nu este pentru amatori, iar că să te iei în serios echivalează autoflagelaţiei. Visătorilor, mai ales, ar trebui să le fie expres interzise astfel de practici.

Într-o zi însă, înecată în neacceptare am îndrăznit să-mi privesc inutilitatea şi efemeritatea în ochi şi să le recunosc existenţa. Dintr-o dată mi-a părut iluzorie orice goană, orice frământare a mea sau a oricui, unul mai pornit şi ţintit ca altul, să facă, să aibă. Am înţeles că suntem atât de sortiţi banalului că parcă orice zbucium păleşte în faţa şablonului universal al existenţei standard, pe care în cele din urmă trebuie să îl îmbrăţişăm, intrând mai mult sau mai puţin în marea horă a conformismului. Ne mai lăsăm uneori animaţi de micile zvâcuri de autenticitate, care îşi găsesc puterea să răzbată din noi.

Totuşi nu am reuşit însă niciodată să-mi integrez ideea de inutilitate, dincolo de a accepta timid şi de suprafaţă că e una dintre caracteristicile noastre, ale oamenilor. Şi poate că nu o să reuşesc niciodată să îi dau ce este al ei de drept, recunoaştere completă şi acceptare, locul de cinste pe care poate că îl merită în clasamentul detaliilor ce ne compun şi o să mă cramponez veşnic de aspiraţiile mele îndrăzneţe la măreţie şi unicitate. 

Astfel, contestată până în măduva existenţei sale, ciuruită de izbucnirile mele, iluzia mea s-a retras peste noapte într-un colţ cu lumină difuză din camera mea cu felinar în dreptul geamului şi pesemne că suspinând a vrut să ia în goana nopţii o gură de aer. Stinsesem lumina şi mă culcasem consumată. Ultimul lucru pe care i-l spusesem fusese că a fost o mare pierdere de vreme s-o port îndelung cu mine.

La autopsie au găsit-o surmenată şi intoxicată cu mine, iar cauza morţii a fost asfixierea în cădere liberă, cauzată de  investiţiile mele emoţionale substanţiale, atârnând atât de greu încât nu putuse să se opună gravitaţiei, alunecând fatal în afara balconului.

În urma ei am rămas mai goală ca niciodată, cu vântul fluturându-mi părul şi traversându-mă întru totul, în spaţiul vast, rămas vacant în mine, cu un paravan pentru propriile incapacităţi de adaptare şi acceptare mai puţin. Iar în amintirea ei aleg totuşi să cred în continuare cu moderaţie şi recunosc, cu temeri asumate, în dragoste pură, în oricare din formele ei diverse de manifestare, împărtăşită sau nu, liberă, absolută, dezinteresată şi cristalină, demnă de sacrificiu, care iartă şi uită tot, care se transformă şi se modifică, dar care rămâne mereu acolo.