După ce am eşuat de atât de multe alte ori în încercarea de a mă reapropia timidă de golul paginii în scopul umplerii ei, parcă de data asta m-am năpustit asupra ei, ridicând de jos mânuşa, pe care mi-am aruncat-o singură cu mult timp în urmă, cu o determinare care mă debusolează chiar şi pe mine. Mânuşa asta zace pe jos de mult timp, poate de la ultima postare, de acum doi ani. Am ignorat-o uneori, iar alteori am călcat-o în picioare sau m-am împiedicat de ea ca de un pulover lăsat, inutil şi complet nepotrivit, pe jos, în mijlocul casei. M-am obişnuit parcă să mă uit la ea cu reţinere, iar ea să zacă inertă pe podea, aşteptându-mă tolerantă pe mine să mă repoziţionez faţă de ea şi, în cele din urmă, să îi dau locul cuvenit. Poate că de data asta o să o ridic, o să o scutur de prăfuiala ultimilor doi ani, o să duc postarea până la capăt şi o să mă întorc la mine, la cine sunt în autenticitatea mea, cu tot hazardul şi subiectivismul meu adunate la un loc, cu nesiguranţele, certitudinile sparte, aroganţele, neliniştile şi fericirile mele.
Parcă doi ani pot fi absolut orice. Doi ani înseamnă totul când doar atât ai, sau nimic, atunci când se pierd printre alţi doi şi apoi alţi şi alţi doi. Şi parcă îmi tremură mâna pe taste să scriu impulsiv că n-am înţeles nimic în cei doi ani, după care prin minte îmi tranzitează fragmente concrete de lume, emoţii, zbucium şi linişte, fericire şi tristeţe, revelaţii şi întuneric. Iar atunci mă simt nedreaptă şi înţeleg că liniile pe care le trasăm forţati de nevoia concluziilor şi concretului sunt întrerupte de inevitabil şi gol, de neînţeles şi factori exteriori, care nu sunt în gestiunea noastră. În concret nu am scris nimic în anno Domini 2015, iar asta nu o să mi-o dea nimeni înapoi. E o chestie concretă, e un timp trecut, pe care nu îl putem accesa altfel decât prin a ni-l aminti, atunci când avem ce accesa.
Şi ştiu mai clar şi sigur ca nicioadată anterior că singurul lucru pe care îl ştii este că niciodată nu ştii. Şi că, dacă apa caldă a fost inventată deja, nu înseamnă şi că ea curge la robinet, la fel cum, dacă roata a făcut obiectul marii descoperiri, nu este şi pusă în funcţiune. Ea poate scârţâie, stă şi, mai ales, oboseşte. Cramponată în ieri şi agăţată de mâine, am uitat poate prea des de azi, iar mirajul amânării m-a absorbit în vâltoarea ei. Un singur lucru e cert şi parcă de cert ce e, toată lumea îl ignoră cu o degajare înspăimântătoare, eu însămi fiind captivă ocazional în ignoranţă supremă, de parcă avem totul, am inventat ieri, ne bălăcim în azi şi deţinem mâinele.
Lumina nu răzbeşte întunericul până când întunericul nu îi recunoaşte prezenţa, la fel cum în străfundul nostru cel mai întunecat lumina nu pătrunde până când nu îi acceptăm existenţa şi îi permitem să ne acceseze. Şi parcă ne costă totul să integrăm faptul că suntem ceea ce suntem pentru că am trăit într-un anumit fel ieri, dar că ziua de azi e diferită faţă de oricare altă zi, că e irepetabilă şi că poate nu există mâine. Există capcana eternităţii, dar eternitatea nu ne aparţine, suntem o frântură cu conţinut variabil, efemeri şi răzleţi.
Uitasem ce bine e să scrii, să fii tu, să îţi asumi fiecare cuvânt şi faptul că, la scenă deschisă, scenariul şi interpretarea ta nu e cu nimic diferită faţă de interpretarea altor participanţi, că nu suntem cu mult diferiţi unii de ceilalţi, că trăim şi simţim similar, că unicitatea noastră este doar un produs ieftin de marketing al rasei umane.
Suntem toţi la fel, împănaţi cu nelinişti similare, cu nesiguranţe, uneori împărtăşite, alteori nu, cu temeri şi speranţe, plusăm pe imagine de parcă ea este tot ce avem, de parcă este biletul nostru spre integrare şi acceptare. La sfârşitul zilei trăirile unuia nu diferă fundamental de trăirile altuia, ceea ce diferă este doar modul în care alegem să le recunoaştem şi să ni le integrăm, să ieşim în stradă cu ele şi să le urlăm, sau să le ţinem latente în noi sub preşul costisitor al imaginii impecabile, al perfecţiunii afişate şi în detrimentul propriilui echibru interior.
Sunt Sandra, mă tem în mod asumat de cel puţin o mie de lucruri, am aşteptări nerealiste uneori, împotriva tuturor exerciţiilor şi tuturor lucrurilor pe care le ştiu şi care îmi şoptesc timide la ureche că aşteptările nu sunt biletul de îmbarcare spre fericire şi, cu precădere, că ele, în proporţii cel puţin egale, se pot realiza, la fel cum pur şi simplu nu se întâlnesc niciodată cu realitatea. Iar realitatea nu este niciodată factorul nostru comun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu