Pentru că aşa trebuie, nu?

Asta e demnă de etichetă. E o categorie atât de vastă. Îmi pare rău că nu pot completa postul lăsat în suspans ultima dată, dar acum nu mă simt cu toate cuvintele la mine pentru subiectul acela. Poate altădată. Cel mai probabil.

M-am tot întrebat mereu de ce oamenii disimulează atât de mult. De ce se chinuie să îşi îngroape propriile lor trăiri şi sentimente, când ar fi atât de simplu să fie altfel? Şi în mod paradoxal aşa merg lucrurile, ca într-un imens malaxor, se macină şi se cern. E ciudat cum chiar reuşeşti să induci ceva ce nu e din tine la propriu, ci o simplă diversiune, o imagine. Şi unora chiar le iese. Unii nu au nevoie, sau o fac atât de bine încât ajungi să întrebi aşa ca mine. Unii obosesc de la atâtea scenarii. Ce e real şi ce e prefabricat atunci? Unde se termină ce e real şi începe ce nu e din tot ce se oferă? Poate că toate sunt nişte roşii de seră, aditivi din pâine, E-uri din biscuiţi.

Anabolizanţi.

Despre schimbări

Mi-era teamă să nu uit, dar îl vom discuta altcândva. Poate mâine. Mi-e tare somn şi e recomandat să dorm, pentru că sunt restanţieră.. Nite nite.

Şi eu.. :)

În zorii libertăţii

What can be better?

So.. Bună dimineaţa!

Şi apropo.. a nins ieri.

un Azi în două acte

Am nodul acela în gât. Azi e în fiecare zi, ce-i drept, dar eu vreau să mă refer la Azi, deşi nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Poate mâine. Poate luna viitoare.

I

Am fost la Senat, unde am ajuns cu noroi până la genunchi acumulat cu grijă (nu a mea) din RATB, cu un zâmbet crispat de nervi pe faţă, unde am avut o dispută cu un funcţionar zonal care susţinea că 15 Ron nu e mult pentru vizitarea măgăoaiei, în timp ce eu încercam, fără succes să îl intreb atunci ce înseamnă 1,5 Ron cât costă biletul la Grădina Zoologică comparând îngrijirea animalelor cu ştergerea prafului, geamurilor, marmurei şi pardoselii imensităţii. M-a trimis să îmi fac asociaţie când i-am spus că mă gândesc la un proiect în direcţia asta. Un dobitoc.

Măcar s-a votat legea privind ocrotirea animalelor.

74 pentru, 1 împotrivă. Acela singur împotriva tuturor, rebelul, din ce considerente nu o fi fost oare de acord? Fetişisme cu animale? Spang? Poate că de fapt la Zoo am fost azi, iar altcândva la Senat.. mai demult când eram micuţă. Şi au gratii şi acvarii acolo. Şi maimuţe cu fundul roşu. La vedere. Iar diferenţa constă fireşte în virgula din preţul biletului.

II

Mi-e foarte dor de primăvară, de vară nici nu mai vorbesc. Parcă mor în fiecare zi câte puţin. Nu ninge, nu e soare, e doar mocirlă. La propriu şi la figurat. Măcar dacă ar fi doar una, ar indupleca-o şi pe cealaltă.

Se spune că oamenii nu se îndrăgostesc iarna, pentru că sunt înfofoliţi şi nu sunt la fel de atrăgători cu backgroundul ăsta cenuşiu. Aş putea să aştept, în cazul în care a ratat vara asta. Been there.

Am găsit întâmplător un citat de Ionel Teodoreanu şi l-am recunoscut ca fiind din "La Medeleni", cred. Mi-am amintit exact momentul în care l-am citit în urmă cu mulţi ani şi mi-a atras atenţia. E foarte trist şi îmi asum acest expensive trafic cu sensibilisme.

"Când eşti trist, îţi vine să dormi şi să uiţi, să îţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau dacă eşti singur şi nu ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale. Da, îţi vine să dormi când eşti trist şi să uiţi, dar când te trezeşti, iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi."

Dormim?

Placă de sunet, caut cauză pierdută.

Cu cât mai pierdută, cu atât mai bine. Sunt colecţionar. Rog seriozitate. Aşa ar suna anunţul meu. Prietenii ştiu de ce.

S-a deschis perioada de aplicaţii. Trimiteţi cu încredere CV-ul şi scrisoarea de intenţie la adresa de e-mail popescu.sandra@gmail.com .

Luna Decembrie îmi permite, ba chiar cred că insistă, ca lună de bilanţ ce se numeşte a fi, să afirm că a fost cel mai suculent an în acest aspect. Afinităţile nu se discută însă, nu-i aşa? Nici dezamăgirile. Se contorizează totuşi. O fi bine, n-o fi bine? Câte lucruri în lumea asta există şi nu se justfică?

Apropo.. Câte întrebări se lansează în fiecare zi? Şi lansate rămân.

Câţi ochi se închid în fiecare zi? Mai mulţi decât ştim noi oricum.

Câte speranţe mor sugrumate, asfixiate, electrocutate, decapitate, supradozate sau mai rău... de bătrâneţe?

Câte idei mor în faşă sau nici nu se nasc, pentru că aşa cum am citit pe fugă dintr-o carte ,într-o librărie într-o oarecare zi, botezul e scump, iar inmorântarea şi mai şi?
De câte cauze pierdute e nevoie pentru o schimbare?

Draft

Nu ştiu efectiv cum să denumesc articolul ăsta, pentru că m-am gândit la o gramadă de lucruri, iar acum, în timp ce mă spălam pe dinţi m-am hotărât eu în unanimitate că... nu i se potriveşte nimic.

Sunt un amalgam de lucururi zilele astea, parcă mai ceva decât de obicei. În căutările mele neobosite, azi am reuşit în final să iau parte la o activitatea "Salvaţi Copiii". Întotdeauna am fost de părere că nimic nu te poate ferici mai tare ca atunci când salvezi pe cineva arătându-i ceea ce nu vede sau partea plină a paharului când nu o vede decât pe cea goală, adică altfel spus, traficul cu speranţă, când i-e foame şi ai nişte biscuiţi în buzunar, prin dragoste. Nu contează cum, pe trecerea de pietoni, de o absenţă, de ceva de care se teme. Nu ştiu... Încerc să mă regăsesc în câte ceva şi în mod amuzant întotdeauna aveam viziuni de mare salvator al lumii, că o să răstorn tot ce e rău şi doare. Copilărisme. Au fost multe sentimente la mijloc. Cred că în ciuda tuturor enumerărilor ăstora, suntem uneori prea laşi ca să salvăm sau chiar să ne lăsăm salvaţi. Şi asta e o "subţirică" aplicabilă multor aspecte din viaţa mea, se ştiu ele.

Oamenii sunt tare ingraţi şi m-a durut azi mai ceva ca altcândva. Egoişti şi atât de singuri. Bărbosu' trebuie să aibă pesemne mare răbdare cu noi. Uneori merităm atât de puţin.

Copii defavorizaţi, săraci, abuzaţi, exploataţi, seropozitivi. Mi se părea atât de ciudat cum mă luau în braţe, de parcă nu mai fuseseră luaţi în braţe niciodată. Şi mi-am amintit de toate prostiile din capul meu. M-am simţit prost faţă de mine. De-ar "ţine de cald" în toate "escapadele" existenţiale.

Ieşi, copile bălai, cu faţa la Soare...

Aşa e!

Despre NIMIC

Nimicul cred că este cel mai suculent subiect. Ştii cu cât Nimic poţi umple o pagină? Cu mai mult decât iţi poţi imagina. Literă cu literă, rând cu rând. Fără scrupule. Până epuizezi toată sursa de incoerenţă nervoasă din tine, adică până rămâi cu Nimic. De fapt sunt tristă. Ieri mai aveam o reminiscenţă de fericire sintetică în mine, dar azi.. ei bine, pei azi e o altă zi, trebuie să o tratăm cu specialitatea casei - diversitatea, dar atât de obositoare uneori. Aşa cum spunea cineva, mă construiesc şi mă dărâm într-o zi cât alţii în zece, pe sistemul Fiul cel Mic al Împăratului - care creştea "intr-o zi cât alţii în zece", că doar am copilărit împreună şi învăţat câte ceva - rapiditatea fulgerătoare şi miracolul naturii.

De fapt, cred că am picat de pe portativ, m-am ridicat până undeva pe la un Do sau chiar Re, dar acum cred că sunt suspendată de suportul lui Do, de prima linie a portativului adică, şi fac tracţiuni. I am powerful. Păcat însă că îmi alunecă mâinile. Are just emotions taking me over.

La Piovra

Am avut brusc un impuls urmat de o revelaţie, căutând un CD cu poze, am găsit unul pe care era scrisă o anume melodie şi aşa am făcut conexiunea cu melodia pe care am redescoperit-o după foarte mulţi ani cu doar câteva minute, mai exact de când scriu.

Mi-am amintit de "Caracatiţa". Nu ştiu cine îşi mai aminteşte, dar eu nu o pot uita. Şi asta din considerente absolut afective. Pentru că îmi aminteşte de o anume atmosferă din familia mea. De care mi-e atât de dor. Îmi aminteşte de serile de vineri când eram cu toţii captivaţi de eroul Corrado Cattani şi cel mai probabil sunt nişte conexiuni în mintea mea, sunt revelate nişte fragmente din copilăria mea. Şi poate că mereu o să o facă. Mă bucură şi îmi trezeşte nişte emoţii tare puternice.

Mia mă ţinea de mână (aşa cum obişnuieşte) şi în episodul în care Catani este împuşcat, tensiunea atingea, fireşte, cote astronomice şi atunci a strigat "Fugi! Fugi!" (pesemne că era urmărit - iar eu, copil sensibil, nu puteam urmări momente din astea tensionate şi îmi ascundeam faţa, ca şi acum de fapt, uneori),.. am ţâşnit din mâna ei şi... am fugit! Fireşte că am stricat momentul, toata lumea a izbucnit în râs, iar palpitaţiile au dispărut.. Am rămas evident în istoria şi albumul familiei. Iubesc amintirile astea. Cred că, oricum, eu sunt 80% amintiri, colţul de fericire din mintea oricui. Cred că datorez eternă recunoştinţă oDC-ului (iar acum mă pocneşte un pic râsul ironic pentru că teoretic mă simt moralmente o hoaţă când îl folosesc), dar uite că mi-a adus multă bucurie în seara asta. Voi pune melodia "bine", pentru că intră la categoria "cutia de pantofi de pe dulap", astfel încât să nu i se uzeze efectul magic.

Melodia s-a cam sfârşit, iar mica mea incursiune în copilărie se opreşte aici.

Smile on.