Asta e demnă de etichetă. E o categorie atât de vastă. Îmi pare rău că nu pot completa postul lăsat în suspans ultima dată, dar acum nu mă simt cu toate cuvintele la mine pentru subiectul acela. Poate altădată. Cel mai probabil.
M-am tot întrebat mereu de ce oamenii disimulează atât de mult. De ce se chinuie să îşi îngroape propriile lor trăiri şi sentimente, când ar fi atât de simplu să fie altfel? Şi în mod paradoxal aşa merg lucrurile, ca într-un imens malaxor, se macină şi se cern. E ciudat cum chiar reuşeşti să induci ceva ce nu e din tine la propriu, ci o simplă diversiune, o imagine. Şi unora chiar le iese. Unii nu au nevoie, sau o fac atât de bine încât ajungi să întrebi aşa ca mine. Unii obosesc de la atâtea scenarii. Ce e real şi ce e prefabricat atunci? Unde se termină ce e real şi începe ce nu e din tot ce se oferă? Poate că toate sunt nişte roşii de seră, aditivi din pâine, E-uri din biscuiţi.
Anabolizanţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu