Distanţe.

Cu toţii excelăm în ceva până la urmă. Orice. Unii beau multă bere, detaşat mult mai multă decât alţii, sunt şi cei cărora le duduie mintea a Nobeluri, alţii cărora le e greu să aştepte, alţii care au avut mereu idei sclipitoare şi spontane la algebră, sau cei care obişnuiesc să întârzie.

Dar sunt şi cei care excelează în distanţe. De orice tip. Le construiesc, le accentuează, le comprimă sau le conservă. În fond, există întotdeauna o distanţă între ceva şi orice altceva. În general e nevoie de doi subiecţi, două chestii distincte ca să deal with. Şi de cele mai multe ori există tendinţa covârşitoare de a augmenta orice distanţă. Că-i mai la îndemână. E mult mai uşor să păstrezi o distanţă, chiar să o accentuezi, decât să faci un pas în faţă. Uneori pentru că nu vrei, alteori pentru că nu ştii cum, iar alteori pentru că aşa e sigur, aşa crezi că e bine.

E întotdeauna o distanţă între tine şi orice altceva, poate chiar şi între două concepte personale. Şi e ca şi cum am fi înconjuraţi de un cerc imaginar care ne ţine la distanţă de orice exterior. Şi un preş circular de jur împrejur, ca o înţelegere tacită cu cei care cochetează cu ideea de a trece dincolo. Ce e trist, e că treaba cu "tacitul" a devenit atât de interpretabilă şi atât de în bătaia curentului, încât sunt atât de mulţi care uită să folosească preşul şi intră nu doar încălţaţi, ci şi cu noroi pe bocanci butucănoşi de munte. Şi atunci inevitabil, ca gest reflex, ca atunci când îţi pui mâinile la ochi în faţa rafalei de vânt, măreşti cercul şi fără să vrei şi distanţa dintre tine şi, implicit, cei care poartă poante de balet, dar pe care de la distanţă le vezi tot ca pe bocanci.

Şi mai e ceva ciudat. Cum distanţele fizice devin uneori atât de simplu aproprieri emoţionale. Iar apropieri fizice, distanţe emoţionale imbatabile.

Trist în oricare dintre situaţii. Distanţele nu sunt prin definiţie apropieri.

PS: Nu am uitat de Praga. Am pus-o în stand by doar. :)

Glasul Raţiunii e Strepsils addicted.

Cine zice că noaptea e un sfetnic bun, zice prost. Noaptea îţi contorsionează toate ideile pe care în mod normal le-ai trata altfel. Raţional. Şi problema e că atunci când nu ai material, îţi oferă. E ciudat cum lucruri apuse demult se întorc într-un singur moment. Noaptea trecută am crezut că o să o iau la goană desculţă şi în pijama spre graniţa cu Germania. E ciudat cum lucrurile care subtituie casa ajung într-un anume punct să o subtituie până într-acolo încât să o doreşti în mod similar.

De ce graniţa cu Germania, pentru că am uitat amănuntul explicit, pentru faptul că mă aflu în Praga. Nebunie. E ciudat, de asemeni, ca multe lucruri de altfel, cum ai senzaţia că toate ideile tale nebuneşti şi au atins apogeul, că eşti dezbărat de lipsa acută de control pe care o ai, sau nu o ai (habar n-am cum e corect şi n-am timp să mă gândesc) asupra ta până într-un punct în care se dărâmă totul şi eşti din nou în faţa unei idei care te zgândără necontenit şi în faţa căreia nu rezişti. Şi îi dai curs pentru că te domină şi sunt atâtea lucruri de care îţi place să fii dominat. Îţi place să surrender din când în când, că e teribil de dulce senzaţia. Numai că în nebunia furtunii, te rătăceşti singur prin faptul că dominaţia nu e fix glasul raţiunii, care e clar cel mai melodios, dar care tace cu desăvârşire de prea multe ori. Şi te pierzi şi ai senzaţia că eşti control'freak. Şi tot n-ai rezolvat nimic.

Living a life that's not yours. (.. till becomes yours or you give it up).

So this is it, Praha.

Konstanz über alles..

Macht mich sehr allein fühlen..

A change. Like the seasons.

Germania. În cele din urmă. E foarte ciudat sa proiectezi ceva în imaginaţie şi apoi să o guşti pe bune. E pe undeva şi un test de imaginaţie cred. Ferice de cei fără imaginaţie. Totuşi, ca prin minune, de data asta, m-am aşteptat la lucruri mult mai puţin plăcute, comparativ cu ceea ce am găsit. Şi parcă la a unşpea speţă te cam doare că trebuie să baţi atâta cale, departe de ceea ce ţi-e ţie propriu şi să găseşti toate astea. Cred doar ca sunt prea obosită pentru detalii artistice din spatele cortinei. Şi parcă simt cum mă părăseşte infantilismul meu de copil impresionabil şi impresionat care transpune şi cel mai mic detaliu. Parcă ţi se ia la un moment dat. Poate că sunt consumabile în viaţa noastră care se duc ca şi cerneala din penel. Nu ştii niciodată ce trebuie şi cum trebuie, sau ce e de fapt. Eşti târât pur şi simplu, ca şi cum la un nivel superior ţi se ignoră toate doleanţele, ba mai mult, cu cât sunt mai puternice, cu atât parcă eşti mai character într-un comic book. Eşti vedetă, asta e clar. Şi într-un final ţi se dau, ca să nu umpli paginile cu reclamaţii la adresa "servire clienţi", probabil. Poate însă toate la vremea lor. Dar cum se întâmplă doar aşa, oricum nu ştii cum ar fi fost altfel.

Viaţa e aşa clădită din experieţe, iar unele dintre ele sunt nu atât neaşteptate, cât pur şi simplu te fac sa ieşi din cursul tău zilnic, iar atunci eşti parcă deraiat de la lucrurile atât de naturale care nu-ţi atrag atenţia când se întâmplă. Iar atunci ai nevoie de o perioadă de "convalescenţă".

A transition. Like the seasons.