Distanţe.

Cu toţii excelăm în ceva până la urmă. Orice. Unii beau multă bere, detaşat mult mai multă decât alţii, sunt şi cei cărora le duduie mintea a Nobeluri, alţii cărora le e greu să aştepte, alţii care au avut mereu idei sclipitoare şi spontane la algebră, sau cei care obişnuiesc să întârzie.

Dar sunt şi cei care excelează în distanţe. De orice tip. Le construiesc, le accentuează, le comprimă sau le conservă. În fond, există întotdeauna o distanţă între ceva şi orice altceva. În general e nevoie de doi subiecţi, două chestii distincte ca să deal with. Şi de cele mai multe ori există tendinţa covârşitoare de a augmenta orice distanţă. Că-i mai la îndemână. E mult mai uşor să păstrezi o distanţă, chiar să o accentuezi, decât să faci un pas în faţă. Uneori pentru că nu vrei, alteori pentru că nu ştii cum, iar alteori pentru că aşa e sigur, aşa crezi că e bine.

E întotdeauna o distanţă între tine şi orice altceva, poate chiar şi între două concepte personale. Şi e ca şi cum am fi înconjuraţi de un cerc imaginar care ne ţine la distanţă de orice exterior. Şi un preş circular de jur împrejur, ca o înţelegere tacită cu cei care cochetează cu ideea de a trece dincolo. Ce e trist, e că treaba cu "tacitul" a devenit atât de interpretabilă şi atât de în bătaia curentului, încât sunt atât de mulţi care uită să folosească preşul şi intră nu doar încălţaţi, ci şi cu noroi pe bocanci butucănoşi de munte. Şi atunci inevitabil, ca gest reflex, ca atunci când îţi pui mâinile la ochi în faţa rafalei de vânt, măreşti cercul şi fără să vrei şi distanţa dintre tine şi, implicit, cei care poartă poante de balet, dar pe care de la distanţă le vezi tot ca pe bocanci.

Şi mai e ceva ciudat. Cum distanţele fizice devin uneori atât de simplu aproprieri emoţionale. Iar apropieri fizice, distanţe emoţionale imbatabile.

Trist în oricare dintre situaţii. Distanţele nu sunt prin definiţie apropieri.

PS: Nu am uitat de Praga. Am pus-o în stand by doar. :)