"Mă-ntorc la tine iar şi iar, mare albastră.."

"Cum se întoarce valul tău veşnic la mal."

Singura mea constantă. Am personificat-o până într-acolo încât îmi lipseşte ca o persoană şi poate uneori mai mult, e un dor materializat cumva într-un gol fizic parcă. E locul la care sper ca la un refugiu printre toate lucrurile lipsite de căpătâi din viaţa mea. Ştiu că acolo o să trăiesc cea mai intensă senzaţie, atunci când o să fie, care o să fie. Doar acolo se pot contopi lucrurile într-atât încât să simt că magia e completă.

Cum zicea Chrilă: marea te spală. 

Mă întorc mereu la ea, ca la gândul cel bun, ca la pacea şi împlinirea sufletească de care am atâta nevoie în cele mai multe zile freamăte şi zvârcolite. 

Este probabil singurul loc în care nu mă plictisec ore întregi fără să schimb o vorbă cu nicio vietate, fără să citesc, fără să ascult muzică, fără să vorbesc la telefon ori să scriu sms-uri sau să fac orice altceva în afară de a o asculta pur şi simplu. Zgomotul valurilor nu poate fi niciodată plictisitor şi în afară de asta e un zumzet permanent, ca un zgomot de fond.

Iar când la apus dispare zgomotul de fond, rămâne portocaliul, pescaruşii şi valurile la mal.

Mi-e atât de dor de mare.

"Şi-aş vrea să-ţi fiu doar eu mereu unicul val."