Ca toate ideile deştepte şi productive care mi se năzăresc destul de rar, dar pe care şi mai rar le pun într-un fel sau altul în aplicare, mă gândesc că Românica aia despre care dacă reuşeşti să citeşti ce scrie Vlahuţă fără să te plictiseşti, ai zice că ai murit şi ai ajuns in Rai, ba chiar îţi smulge şi o lăcrămă de emoţia frumuseţii. Asta ca să nu precizăm odele seculare de preamărire a ţărişoarei despre care de când mi-a fost introdusă cu pompa în cap în frumoşii 16 ani de şcoală, până acum, mi-a trezit impresia puternică a strict două idei: că în principiu s-a cam indeletnicit cu tributuri, peşcheşuri şi ce mai conţine câmpul lexical al ideii de a ciripi de sub un papuc sau altul, indiferent că s-a numit Imperiu Otoman sau U.E., dar domnitorii si conducătorii noştri au fost bravi şi falnici, ba chiar sfinţi, vezi Ştefan cel Mare şi Sfânt, care mai rezonează şi cu copii nelegitimi şi multe, multe, multe ţiitoare, dar care a propovăduit creştinismul şi a ridicat fix 44 de mănăstiri, în fine. Şi cea de-a doua chestiune, anume că aşa cum zicea un profesor de-ai mei de istorie, cel mai mare român a fost Carol I, dar care, ce să vezi, nici nu a fost român de fel.Simt atâta potenţial în Românica, încât mă tem că nu voi fi eu atât de dăruită încât să o redau la valoarea reală şi incontestabilă fără să-i nedreptăţesc existenţa suculentă.
România - un norişor.
2 comentarii:
Genial ultimul paragraf
Personal, nu stiu exact cat de genial este, dar sigur destul de trist.
Multumesc. :)
Trimiteți un comentariu