joi, decembrie 20, 2012

Un centimentru mai aproape de mine. De Tine.

E spectaculos. E revelator. O scânteie de inţelegere şi deschidere e ce mi-a lipsit în atâta bâjbâială în întuneric de când am devenit conştientă de mine şi am căutat sensuri fără să ştiu că totul era în sine un proces care se întâmpla de fapt nestingherit în mine din totdeauna, din copilărie, de când prietenii râdeau când le spuneam spontan şi periodic că nu mă regăsesc. Aveam nevoie doar de timp, de tot şi de toate, să ating culmile disperării ca apoi să mă recâştig timid, cu paşi mărunţi. Să învăţ răbdarea şi să-mi domin exasperarea.

E atâta libertate dincolo. E picaj liber. Pare spaţiul în care eşti self-sufficient. Într-un mod atât de bizar, când nu sunt aici, sunt acolo, şi e minunat. Neatinsă de nimeni şi de nimic. Sper să reuşesc până la capăt, deşi lupta dintre ieri şi azi în încercarea de a renunţa la mine e încă atât de cruntă uneori. Să crezi practic în vid, să te arunci în gol cu ochii închişi încrezându-te, fără să o vezi, în singura paraşută, credinţa, e poate testul suprem.
 Sper să reuşesc. Sper să reuşim. Vreau să reuşesc. Vreau să reuşim.

Apoi mă uit la ce am scris mai sus cu reminiscenţele ochilor vechi şi râd, cu putere si dezlănţuit. Dacă mi-ai fi arătat un preview acum un an, aş fi luat poate toţi psihiatrii la rând. Ah.. Muzica. Muzica e singurul supliment spiritual pe care îl iau lately. Pe Dumnezeu, asa cum au ales oamenii să denumească Iubirea Divină, pe care eu îl numesc Liantul Suprem, îmi place să cred că îl port mereu cu mine, mai precis în fiecare dintre particulele care mă alcătuiesc.

Mulţumesc. Pentru dezamăgiri, pentru durere, pentru sentimentul lipsei de apartenenţă, pentru golul pe care l-am simţit cu furie si răzvrătire atâta timp, pentru nopţi nedormite, zbucium şi luptă continuă. Pentru oamenii minunaţi, adevăraţii magi, pe care i-am întâlnit strategic în momentele potrivite şi pentru că mi-ai permis deschiderea spre Altceva.

 Iubirea calmă şi pasională a lumii, mustind în noi, în Univers, în sunet:
   

marți, decembrie 04, 2012

Între ieri și azi

Dacă e nevoie de atîta dezamăgire în noi pentru o schimbare, ce fel de loc este lumea asta? Ce fel de entitate este Universul ăsta dacă trebuie să ne prelucreze prin îngenunchere, pentru ca apoi cu genunchii zdreliți să ne tîrîm pe Pămînt scăldați între fericire și tristețe.

 

miercuri, noiembrie 14, 2012

Egoistul.

Am reuşit să văd piesa. M-au impresionat atât de multe lucruri. Recunosc teatrul m-a captivat într-un fel sau altul întotdeauna. Micul meu secret. Mi-ar fi plăcut să fiu actriţă.

miercuri, mai 09, 2012

Aceleaşi lucruri, nume diferite

Am făcut cred în ultimul timp, poate destul de lung, disecţia compromisului. Acest concept covârşitor prin popularitate. L-am întors pe toate părţile, l-am cercetat şi mi-am dat seama că e compromis atunci când renunţi la ceva în favoarea la altceva, iar criteriul definitoriu, calificator, poate fi de orice natură şi întindere. Şi că este dat mai ales de distanţa parcursă dincolo de graniţa subiectivă a ce ne dorim de fapt şi la ce suntem în stare să renunţăm pentru atingerea scopului. Altfel spus, este ce alegi să faci împotriva voinţei tale, dar mai ales în ce cantitate. Este apăsător, iar atunci când construcţia ţi-e potrivnică.. nu am încă un deznodământ al definiţiei în circumstanţa asta, dar perspectiva e, dincolo de challenge-ul rezistenţei, sumbră.

Şi cel mai înspăimântător este poate că o situaţie similară pentru un subiect poate fi zona lui de confort şi raţiunea de a exista, iar pentru un altul doar un compromis, suportabil sau nu. Pentru unii compromisul este o etapă, un preţ, pentru alţii, ca mine de exemplu, capcana depersonalizării. Am făcut o rutină din a-mi lua pulsul în fiecare zi, dar încă mai lucrez la eşantionul de raportare. Îmi trebuie punte de reper stabile, care să nu alunece o dată cu mine spre nicăieri.

Sud, caut Nord. 

luni, martie 26, 2012

Viaţa pe un peron

Citesc rândurile lui Octavian Paler şi îmi dau seama că oamenii sunt la fel, sau că, cel puţin aşa cum spuneam la un moment dat, au o bază comună, iar că ce îi particularizează este toppingul de caracteristici încrucişate prin raportare la alţi oameni. Mă regăsesc atât de frecvent în scrierea lui, încât dacă ar trebui să redau citatele preferate, ar trebui să citez trei sferturi de carte. Mă fascinează abordarea lucidă şi disecţia plină de acurateţe pe care o face aşteptării, despre care spunea că "atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele; când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele; dar când aştepţi nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut.

Văd cartea lui ca pe o teză atât de pertinentă despre aşteptare ca vocaţie şi implicaţiile ei, pustiu, speranţă, aparenţe şi măşti - "mă persecuta ideea că toţi în jur aveau măşti de sticlă. Eu singur umblam cu chipul meu adevărat şi vulnerabil. [...] Devenisem o ciudăţenie, probabil, din moment ce măştile erau normale. [...] Chipul meu adevărat devenea, poate, o mască intorelabilă unde fireşti erau măştile.", curaj - "Nu, eu mizam de fiecare dată tot ce aveam în buzunar. Şi ce jalnici mi se păreau cei care îşi drămuiau pasiunile, ca nu cumva să se trezească săraci", dreptate, perseverenţă şi nu în ultimul rând despre credinţă, Dumnezeu şi dragoste - "pierderea dragostei este, am descoperit atunci, răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om.".

Intenţia mea fost totuşi să mă aplec asupra decalogului palerian (dacă i se poate spune aşa), pe care voi încerca să-l redau în rândurile ce urmează şi care m-a fascinat prin echilibristica lui impecabilă şi asumarea de sine sub papucul apăsat al societăţii de consum. Îl găsesc ca pe o radiografie concentrată a viziunii şi valorilor sale.
"Prima poruncă: Să aştepţi oricât;
A doua poruncă: Să aştepţi orice;
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent;
A patra poruncă: Să nu numeri zilele;
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A saşea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă."


marți, februarie 28, 2012

Mulţumesc.

Uneori îmi vin în minte momente pe care le-am trăit odată şi retrăiesc fericirea lor. Unele vechi. Altele mai noi. Cumva nealterate major de timp Sau momente în care pur şi simplu mi s-a tăiat respiraţia. Sunt din nou acolo şi totuşi nu vreau să mă întorc nicăieri pentru că privesc doar înainte şi niciodată ceva ce a fost nu va mai fi, sau cel puţin nu la fel. E o utopie să crezi că ar fi posibil aşa ceva. Aceste mici excursii îmi sunt suficiente. Un parfum, o clapă de pian apăsată la vremea ei cu dibăcie, primăvara din zare..

Ştii sentimentul ăla când ai vrea să-ţi îmbrăţişezi amintirile? Da, e ciudat, ştiu. Aşa am simţit fără doar şi poate. Fiecare secvenţă care m-a făcut să respir sacadat la un moment dat de emoţie.

Îmi doresc un singur lucru însă. Să nu mai treacă din nou o veşnicie până să am şansa altora.

 
Mulţumesc.


duminică, februarie 26, 2012

Ben Okri






"The most authentic thing about us is our capacity to create, to overcome, to endure, to transform, to love and to be greater than our suffering."


vineri, februarie 24, 2012

Covrig, nu ciocolată.

Scurt, cuprinzător. De viaţă.

La metrou un stimabil.. să-l numim "doritor", pentru că cerşetor sună uşor brut, dar mai ales pentru ce urmează, m-a abordat duios tocmai când încercam să-mi cumpăr de la automatul de pe peron nişte ciocolată. Mi-a spus că nu vrea să-i dau bani, dar că îi e foame şi ar vrea un covrig. Acum, eu în faţa foametei mondiale plec capul cu umilinţă cât de jos se poate şi mi se strepezeşte sufletul doar la ideea sadică de a nu avea ce mânca, astfel că pentru  că eu nu dau din principiu bani cerşetorilor, as in niciodată, covrigii erau prea departe, eu vroiam o ciocolată, hai atunci să-i ofer şi lui tot o ciocolată. Zis şi făcut. Vine întâi ciocolata lui, i-o dau, el o ia uşor neîncrezător şi spune:

"Eu nu pot să mănânc ciocolată pentru că mă dor dinţii. Tocmai mi-a picat unul." şi dă cumva să mi-o înapoieze.

Cu faţa mea nedumirită, de altfel din ce în ce mai des la purtător, am stat câteva secunde uitându-mă la el, încercând să-mi dau seama ce nu face sens pentru mine în povestea asta. Abea am schiţat un gest prin care-i sugeram să se evapore cu tot cu ciocolată.

Mi-am dat seama că să fii cerşetor e un lux până la urmă. Au şi ei standardele lor, îi preocupă dantura. Primim de pomană, ok, dar nu orice.. Şi apoi extrapolam puţin ideea dincolo de chestia asta punctuală şi mă gândeam că şi aici poate că se aplică "I am extremly picky and deperate", întâlnit din când în când pe ici şi pe colo.

Şi totuşi, de vreme ce nu mi-a spus că nu o vrea pentru că are prea multe "E"-uri, mai trag speranţă că nu am făcut decât să hiperbolizez eu întâmplarea dintr-un soi de desconsiderare a standaredelor mâinilor întinse, care uneori spun într-adevăr o poveste plauzibilă. Sau poate suntem noi câteodată doar prea vulnerabili.

sâmbătă, ianuarie 28, 2012

Confesiune.

Recunosc că am comis păcatul suprem în sistemul propriu de valori. Am minţit. Iar ca o circumstanţă agravantă, m-am minţit pe mine. Pedeapsa pare a fi cu executare, unde mai pui şi starea de recidivă care-mi îngroaşă filele cazierului meu emoţional. M-am minţit că pot, că sunt capabilă să-mi ţin în mâini frâiele propriei existenţe şi să mân trăsura în direcţia dictată doar de conştiinţa mea. Conştiinţa e până la urmă uşor şifonată, iar logica mi-a fost şi ea destul de aburită de fumurile mele de independenţă emoţională. 

M-am minţit că nu-mi mai pasă când încă îmi păsa, că ideile mele grandioase despre iubire abisală sunt istorie şi că pragmatismul e Dumnezeu şi calea pe pământ, care în definitiv cred că nici nu ştiu cum arată, ce am experimentat fiind poate doar o machetă strâmbă. M-am minţit că ştiu, când de fapt habar n-aveam. Că nu vreau, când de fapt pentru asta tocisem băncile sălii de aşteptare. Mi-am reprimat propria natură, iar asta îşi cere drepturile mai devreme sau mai târziu înapoi. 

Şi nu e ca şi cum acum ştiu încotro mă îndrept sau care este menirea mea, pentru că încă nu ştiu. Cochetez doar timid cu ideea de echilibru, sau mai precis am activat by-passul pentru că poate simt epuizarea aproape, dar asta este o altă discuţie. Confesez însă. M-aş fi întors pentru tine sau pentru altcineva, pentru dragoste. La fel cum din dragoste de oricine si orice aş merge oricum oriunde în lumea asta. Astfel că acum doar m-am întors. Şi atât.