Cred că în perioada liceului inima ți-e mai moale și mai permeabilă decât
în oricare altă etapă din viață, nici chiar în copilărie, cu atât mai puțin la
maturitate. În adolescență ești intens și grav, năuc și aprig. Poate că nu e de
mirare că scrieri pe care le am citit atunci au impactat atât de puternic
asupra mea, încât se resimt în mine după ani și nu mă mistuie îndoieli că o să
fie mereu așa. Dirigintele meu era și prof de română, iar cel mai probabil, de fapt
sigur, una dintre fețele cele mai pregnante în devenirea mea, nu doar
sufletește, ci și profesional. A publicat în timpul anilor mei de liceu o care
de texte literare culese, dintre care, una m-a amprentat în mod special și la care mă întorc periodic, ca la lucrurile cele bune, sperând copilărește ca într-o zi să fie în întregime și despre mine. Mă întorc la ea de fiecare dată când eșuez în a face întocmai, iar atunci întâi mă cert și apoi mă apuc de citit din nou.
Este mărturisirea lui Liviu Rebreanu către femeia pe care a iubit-o, Fanny.
Este una dintre cele mai sincere și clare dovezi de iubire exprimată pe care le-am citit
vreodată, absolutul spre care orice suflet în trecere pe acest Pământ ar trebui
să tindă, dezbărat de toată meschinitatea, calm, cald și bun, iertător, așa cum doar
dragostea are a fi. Și poate că doar după ce vei fi fost capabil de o asemenea iubire clară și simplă, vei avea dreptul să te simți măcar puțin purificat, să te înalți două trepte mai sus în ierarhia sufletelor.
Astăzi, special în ziua cea mai lungă a anului, Solstițiul de vară, despre care se spune că este ”o zi dedicata chemarii Iubirii, energia
solstitiului de vara find considerata a fi o energie a pasiunii, vitalitatii,
creativitatii si belsugului.” :
”Mulţi cred că se laudă zicând: “Iată
inima mea! Vi-o dau….n-am nevoie de dânsa…Mie nu mi-e frică de chinurile
geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur
lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aş vrea să sufăr, aş vrea să scrâşnesc din
dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel
puţin, aş şti că trăiesc, aş înţelege, poate, ce înseamnă a iubi…Dar zilele
trec, veşnic aceleaşi, searbede şi plictisitoare, şi viaţa mea se scurge
întocmai ca viaţa unei gâze netrebnice. Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea
decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă şi apoi pier,
dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost nişte visuri pe care le uiţi îndată ce
te-ai deşteptat din somn”…
O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam
că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!…
Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută
pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată…Cei mândri îşi
închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu
să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele
lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da…dar, vai,
iubirea n-au s-o cunoască niciodată.
Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi
credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe
niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.
Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult,
trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei
ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este
iubirea şi, aşa, cu mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani
începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu.
Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa
mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie
iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a
suspina şi a mă resemna!
Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar
mândru, ambiţios, cuceritor….Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit!
Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană
scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria
omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai
pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”.
Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb,
dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc
numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. îţi mulţumesc din suflet că te
iubesc: acesta e cântecul iubirii.
Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti
oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc
cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi
blondă sau dacă ai fi rea.
Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut
cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară
iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre
nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi.
Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau
sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea
mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut
iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele
şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că
în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului
înstelat.
Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea
omenească!
Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi
necredincios.
Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta
nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat.
Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat
sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează
prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea
deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de
dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.
Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii.
Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc
în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici
sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din
iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.
O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana
iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi
îmbrăţişările tuturor femeilor din lume…
O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul.
Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas
dinlăuntru.
Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni
mari, nimicuri pline de durere…
Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru
aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai
scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…
Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt
că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e
cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”
Mărturisire - Liviu Rebreanu