De întâmplat

ÎNTÂMPLÁ, pers. 3 întấmplă, vb. I. Refl. unipers. 1. (Despre fapte, evenimente) A se petrece, a se produce, a avea loc. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu” sau determinat printr-un substantiv sau un pronume în dativ, indicând persoana sau obiectul la care se referă acțiunea exprimată de verb) Ce i s-a întâmplat? Ce se întâmplă cu cartea promisă? 2. A (i) se ivi (cuiva) prilejul; a se nimeri să fie într-un anumit loc (incidental). Mi s-a întâmplat să fiu de față. – Probabil lat. *intemplare.  

- via www.dexonline.ro

Unipersonal zice? Cu cutezanță poate de neacceptat pentru gramatica limbii române, după cum de altfel mă și ”trage” de urechi Word-ul românesc, spun, scriu și îmi asum că:

Eu mă întâmplu                Noi ne întâmplăm

Tu te întâmpli                   Voi vă întâmplați

El / Ea se întâmplă           Ei / Ele se întâmplă

...mie, ție, lui / ei, nouă, vouă, lor.

Și uite așa, într-o dezordine universală pe cât de aparentă, pe atât de substanțială, ne întâmplăm unii altora într-un carusel amețitor. Astfel că, singurul element impersonal de acceptat este sursa de inspirație a întâmplărilor noastre.

Mi-au trebuit, se pare, câțiva ani buni să înțeleg ce cândva mi-a părut ușor utopic uitându-mă în exprimare cu limitarea regulilor de gramatică și fără îndoială amuzată de felul în care suna, dincolo de măgulitorul  mesajului, atunci când mi-a spus că se bucură că ”i m-am întâmplat”. Am înțeles abia acum că de fapt asta se întâmplă constant. Ne întâmplăm unii altora și suntem prin noi înșine evenimente ”de întâmplat” în existențele altora.

Niciodată într-o doară.. Absolut niciodată ce e important nu e într-o doară. Fiecare din noi este într-un moment absolut un eveniment în viața cuiva, a altcuiva și apoi a altcuiva, într-un lanț de întâmplări cu tâlc și talc ..

Iar data viitoare când voi fi întrebată cine sunt, voi fi fermă spunând că: Eu sunt un eveniment, o întâmplare.