Parcă de la o vreme am sărăcit în privința cuvintelor, am reciclat idei în timp ce rătăceam printre trăiri diverse și mă regăsesc tot mai mult în scrierile altora, ca și cum tot ce
aș avea de spus s-ar fi spus deja, s-ar fi trăit deja. Și nu am în minte decât
faptul că suntem toți făcuți pe același calapod, primitivi și limitați, pentru
că altfel mi-e aproape imposibil să înțeleg practic lipsa acută de
autenticitate a trăirilor noastre. Tot ce se spune, se va mai fi spus, tot ceea
ce se trăiește, se va mai fi trăit, iar tot ce se simte, se va mai fi simțit,
fără doar și poate.
Am citit rușinos de puțin și cel mai adesea nu până la
capăt. N-am din păcate pentru mine determinarea asta. Mi-am amintit însă
întâmplător, din nou, de Viața pe un
peron a lui Octavian Paler, care, atunci când mi-a ajuns în mâini, citeam și aveam impresia că dacă aș fi
scris-o eu, aș fi scris-o în proporție covârșitoare la fel. Mi-am amintit ce
scria despre mare, clar și frumos, curat și simplu.
Au fost atât de puțini oamenii
care mi-au înțeles pasiunea pentru mare în esența ei, poate exagerat denumită pasiune în ochii unora, dar atât de pregnantă și vie în mine, indiferent de anotimp. Astfel că, atunci când mi-e dor de mare, mi-e dor de ea ca de o ființă.
Mi-am amintit apoi ce mi-a scris o bună amică în
primăvara asta, când am plecat la mare de 1 mai. Spunea: ”vreau să-ți
spun că acum 3 ani ai avut o mare dilemă: dacă să pleci la mare de 1 mai sau să
înveți la procedură civilă. Dacă mă întreabă cineva, pot să te laud că ai făcut un mare sacrificiu.”.
Nu vorbisem de mult timp, iar mesajul
ei m-a emoționat nu doar pentru că era acolo, real, în inboxul meu, în drum spre mare, ci pentru
că văzuse în mine și înțelesese ce mă leagă de mare, singurul loc în
care sunt la fel de autentică ca atunci când scriu, unde mă descopăr și mă
reinventez de fiecare dată, unde sunt fericită indiferent de ce am lăsat acasă.
Acolo am sufletul ușor și mintea goală, e singurul loc în care nu mă plictisesc
niciodată.
Marea are vocație să fie fundamentul pentru și să vegheze asupra unor momente pe care odată ce le-ai trăit le păstrezi apoi în cutia cu valori a sufletului.
Octavian Paler scria, deci, cu titlu de mărturisire
absolută pentru mine:
”N-o
să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin
pretenţia că o iubesc altfel decât ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia
asta nu ascunde nicio vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă,
mă uitam în jur şi mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care
stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor
interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din
plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau câtva
timp în afara destinului lor. […]
Eu
mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al
pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să
mă întind pe nisipul fierbinte, să simt cum soarele îmi dogoreşte trupul, să
aud cum marea foşneşte confuz la câţiva paşi de mine continuând o melopee din
care nu pricepeam nimic decât că eternitatea nu e altceva decât murmurul
indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă
cu fuga noastră, dar în momentul când ne-am prăbuşit se reia… aşadar, îmi era
de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă
întorc la pasiunea mea… Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele
celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fântânile şi setea sau templele
vechi, năpădite de iarbă, şi preotesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe
treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune
decât aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim.”
Viața pe un peron - Octavian Paler
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu