De peste umăr

Înapoi n-ai voie să te uiți decât ca să vezi cât de mult te-ai îndepărtat de ce-ți era de prisos sau doar nociv, de ce erai și nu trebuia să fii, ca să vezi poate doar cât de departe ai ajuns. Mai închid un capitol azi, mai întorc o foaie importantă în devenirea mea, după ce anul ăsta m-am demolat și reconstruit cu avântul muncitorului pe șantier constrâns de venirea iernii. Am luat notițe, am rupt foi din caietul personal, am rescris pagini întregi, am scârțâit la caligrafie și am marcat glorios din când în când, cu gleznele luxate și adunându-mi mintea de pe unde îmi alunecase răzleață în momente tulburi. Am tăiat capete și l-am repoziționat pe al meu, l-am îndreptat spre alte zări, am acceptat ce părea de neacceptat și cu genunchii clătinându-se m-am încăpățânat să merg înainte, întărindu-mi credința și răzvrătindu-mă împotriva mea. În toate aspectele. 

Cineva mă întreba la un moment dat cum sunt. Nu prea știam să-i spun. Vezi, tu, cuvintele au și ele propria lor personalitate și nu se-aștern dibace în propoziție decât când și cum vor ele. Am găsit cel mai aproape de adevăr să-i spun că e ca atunci când te muți în casă nouă, ai totul în cutii, în mijlocul camerei, te uiți în jur pe jumătate dezolat că știi ce te așteaptă, pe jumătate trepidând de emoția de a avea în vârful degetelor posibilitatea de a așeza pe raft cărțile în ordinea dorită, iar dacă nu îți place, s-o schimbi oricând.  

Ieri e o zi care nu ne mai aparține, iar mâine o avem exclusiv sub condiția să ajungem la ea, astfel că tot ce avem e azi. Mă clatin încă, am mâinile reci și respirația sacadată, sunt obosită și cu capul greu, dar știu că pentru orice sfârșit există undeva într-o cameră alăturată un început. Sunt încă pe drum, așa cum îi stă bine călătorului, întrebându-mă dacă ajungem vreodată. Unde? Sau poate că și atunci când ajungem, stăm puțin, cât să ne tragem sufletul, după care ne continuăm drumul, în devenirea, transformarea și remodelarea noastră. Suntem în permanență în mișcare, azi diferiți față de ieri și altfel decât mâine. Și poate ce ne trebuie mereu e doar puțin mai mult timp, să digerăm și să integrăm totul, în surdină.

Am înțeles că în tăvălugul lucrurilor totul e simetric, la locul și timpul lui și nici măcar nu știu ce ne mistuie la sfârșit, nostalgia produsă de ruptură, sau frica de necunoscut. Poate câte puțin din fiecare, ca să nu fie cu supărare pentru niciuna. 
Tot ce știu însă astăzi cu certitudine este că, într-adevăr, singura constantă e schimbarea. Mă întorc deci, în drumul meu, la start, în după-amiază cu soare de toamnă târzie.