Feminism și/sau feminitate

Nu sunt feministă convinsă. Iar feminină nu sunt decât în zilele mele bune, când nu mă comport ca un băiețel obraznic cu pantalonii în vine și apucături de maidan. 

Și totuși..

Am început să cântaresc ideile de feminism și feminitate când mi s-a spus cândva că sunt o combinație stranie de feminitate și masculinitate în gândire, de ardente cu multă răceală. Mi s-a părut suficient de contrastant cât să mă aleg eșantion de studiu, să mă cântăresc în idei și, prin extrapolare, să mă întreb cine sunt și unde mă poziționez pe graficul femei-bărbați. Mi-am dat seama că nu cred 100%  în feminism în accepțiunea lui curentă, ci cred în feminism ca mișcare ideologică sub condiția ca proporția între feminitatea și masculinatea din fiecare femeie atinsă de acest curent să fie păstrată la cote temperate. 

Nu cred că femeile și bărbații sunt egali. Cred că fiecare excelează în segmentul lui. Iar dacă ei își permit pieptul dezgolit și un strigăt de luptă, eu mă prefer cu pieptul acoperit și pe pace. Poate că feminismul ar trebui să se rezume la egalitate de șanse și drepturi între sexe, astfel cum această mișcare a fost perfect justificat inițiată, nu să cadă în hăul fără fund al ”transgender”-ului comportamental și emoțional. Este deci departe de mine referirea la  aspectul sexualității, ci la barbarismul cu care femeile își măsoară puterile cu bărbații în dorința de a-i domina nu doar numeric. Mă refer la degradarea bărbatului, cândva simbol de putere și echilibru, vânător și conducător al armatelor. Găsesc că efectul secundar principal al militantismului excesiv pentru feminism este însăși excluderea cumva paradoxală a feminității din dotarea fiecărei activiste angrenate serios în lupta de a arăta că ”și noi putem”.

Nu vreau să-mi domin partenerul din niciun punct de vedere, să schimb eu becurile în casă sau să tai lemne, să bat cuie și să repar clanța și țevile când se sparg. Nu mă interesează să fiu puternică, dacă puterea înseamnă să stau drepți când mă dor picioarele pentru că am umblat o zi întreagă pe tocuri, să-mi înghit lacrimile pentru că nu vreau să par slabă sau să muncesc ore lungi lunecând în noapte doar ”pentru că suntem egali”. Nu vreau să-i găsesc eu soluții la probleme sau să-l pețesc pentru că el e înroșit de timiditate și stângaci, dar asta e cu siguranță o altă discuție. Nu cred în concediu paternal, adică în bărbați neasumați și femei scăldate în exces de zel sau împinse fără drept de apel în circumstanțe defavorabile.
Vreau să fiu sensibilă și să plâng în voie dacă mi se rupe o unghie, să fiu total dezorganizată și slabă când am obosit, să râdă de infantilismul meu și să-mi spună că exagerez. Nu mă deranjează. Ba chiar deloc. 

Ce pare că au uitat femeile contemporane este că înaintașele lor au început să poarte pantaloni nu pentru a submina bărbatul și tot pachetul ce-l califica pentru această catalogare sau pentru a fi cool, ci pentru că era o îmbrăcăminte mai comodă, iar după reorganizarea socială și sărăcia care au urmat etapizat celor două războaie mondiale femeile s-au depărtat de cratiță și gherghef pentru a se înrola din nevoie în muncă alături de bărbați, sădind totodată şi vlăstarii emancipării feminine.

Înțeleg că până la Constituția din 1938 femeile nu au avut în România drept de vot și că în continuare în țările arabe femeile merg în urma bărbaților lor, dar cred totuși în feminitate excesivă și feminism temperat până la concurența egalității de drepturi și șanse între sexe, dincolo de care aleg ca Zoe să fie bărbată doar în cazuri excepționale, atent selecționate și întotdeauna cu moderație.

Doamnelor, găsesc că, faţă de domni, dispunem vădit de resurse fizice și emoționale disproporționate. De ce atunci, dacă feminitatea se lasă absorbită în aspiraţii măreţe, să nu-i lăsăm oare pe bărbați să facă ce au făcut de mii de ani și ce i-a consacrat ca purtători serioși de testosteron, iar noi să ne bucurăm doar de egalitatea de drepturi și șanse, fără să ne inhibăm slăbiciunile și construcția noastră diafană, fără să simulăm că avem ce o pereche de pantaloni mai strâmtă ne va trăda evident arătând că ne lipsește cu desăvârșire?

Iar în materie de putere feminină exprimată, singura bătaie aplicată în care mă încred cu tărie este cea a genelor mele vag rimelate, la fel cum cred în roşul năvalnic din obraji, când zâmbesc încurcată şi devin vulnerabilă în faţă masculinităţii legitime, asumată corespunzător.

Lansez așadar prin aceasta manifestul ”Mai femeie. Mai bărbat.”.