Momentul asta in care nu'mi pasa ca sunt atatea lucruri nelalocul lor, ca ar trebui sa fiu facand cu totul altceva, ca nu mai sunt bantuita, ca sunt libera, cu mintea goala de orice gand, de orice lupta interioara, aerodinamica si cu speranta marii pentru saptamana viitoare parca mai on ca niciodata, de durerea asta infernala de cap si de lipsa de orice care sa ma anime undeva deep down in mine, dar pe care il contrazic si'l inabus cu o disperare care atarna de un fir de gand minuscul care prin ruperea lui m'ar arunca fix dincolo.
Aud ceasul ticaind si asta e tot ce lipseste. Sa'l pot opri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu