Glasul Raţiunii e Strepsils addicted.

Cine zice că noaptea e un sfetnic bun, zice prost. Noaptea îţi contorsionează toate ideile pe care în mod normal le-ai trata altfel. Raţional. Şi problema e că atunci când nu ai material, îţi oferă. E ciudat cum lucruri apuse demult se întorc într-un singur moment. Noaptea trecută am crezut că o să o iau la goană desculţă şi în pijama spre graniţa cu Germania. E ciudat cum lucrurile care subtituie casa ajung într-un anume punct să o subtituie până într-acolo încât să o doreşti în mod similar.

De ce graniţa cu Germania, pentru că am uitat amănuntul explicit, pentru faptul că mă aflu în Praga. Nebunie. E ciudat, de asemeni, ca multe lucruri de altfel, cum ai senzaţia că toate ideile tale nebuneşti şi au atins apogeul, că eşti dezbărat de lipsa acută de control pe care o ai, sau nu o ai (habar n-am cum e corect şi n-am timp să mă gândesc) asupra ta până într-un punct în care se dărâmă totul şi eşti din nou în faţa unei idei care te zgândără necontenit şi în faţa căreia nu rezişti. Şi îi dai curs pentru că te domină şi sunt atâtea lucruri de care îţi place să fii dominat. Îţi place să surrender din când în când, că e teribil de dulce senzaţia. Numai că în nebunia furtunii, te rătăceşti singur prin faptul că dominaţia nu e fix glasul raţiunii, care e clar cel mai melodios, dar care tace cu desăvârşire de prea multe ori. Şi te pierzi şi ai senzaţia că eşti control'freak. Şi tot n-ai rezolvat nimic.

Living a life that's not yours. (.. till becomes yours or you give it up).

So this is it, Praha.