Sub preş

Nu te-ai împiedicat niciodată de preş? Ba pun pariu că da. Şi ceva mă face să cred că s-a întâmplat nu pentru că nu ştiai că e acolo, că nu l-ai văzut sau că era ”şifonat”. 

Tendinţa noastră, a oamenilor - fiinţe sensibile prin construcţia bazată pe machetele Arhitectului, este să ne conservăm. Iar dacă spiritul de conservare presupune să ne ferim chiar şi de noi înşine, atunci ”înţelepciunea de moment” ne spune că bombardamentul cu lucruri pe NEplacul nostru trebuie anihilat într-un fel sau altul, egal că noi suntem sursa lor, sau exteriorul nostru.
Unii aleg să le primească cu pieptul dezgolit şi mâinile goale. Alţii smulg clanţa şi cred că s-au înarmat. Dar există şi alţii care le primesc cu preşul ridicat, unde ele se stochează, uneori bine organizate pe rafturi, în ordine alfabetică, alteori grămadă unele peste altele. De parcă ar conta prea mult. Tot ce contează este până la urmă că nu pleacă nicăieri, ci rămân acolo. Nu intră nici în casă, nu se răspândesc nici în lume. Nici măcar nu se tasează. Volumul nu se modifică decât crescător. Uneori doar crapă preşul când acesta devine insuficient şi începe să opună rezistenţă dinamicii lor. Iar atunci ies răzleţe, haotice şi invadează înăuntrul, dacă te prind cu uşa deschisă, sau te bântuie din exteriorul imediat. 

”Sub preş” e nu doar un loc de muşamalizare şi depozitare a disconfortuilor, neplăcerilor, sentimentelor de vinovăţie, ”Nu”-urilor lăuntrice, ”Da”-urilor tremurânde, ruşinillor sau temerilor şi insecurităţilor noastre. Are potenţial să fie chiar şi coş de gunoi pentru şansele pe care le amânăm de pe o zi pe alta, le lăsăm să bată îndelung la o uşă prea înaltă şi prea bine încuiată. Până la urmă sunt doar nişte biete şanse, doar n-or să spargă uşa. Uneori nu ne descurcăm nici noi s-o deschidem pe dinăuntru fiind, unde avem la îndemână cheia în broască, d-apoi ele. Sau le deschidem, le privim în ochi şi le trântim uşa în faţă, împiedicaţi în parte tot de ceea ce ţinem cu sfinţenie sub preş. N-au încotro şi aleg şi ele tot drumul preşului, unde se aşază cuminţi lângă tot arsenalul de renegaţi şi renegate ale sufletului nostru. 

Ne împiedicăm de preş nu pentru că nu ştiam că este acolo, nu pentru că nu îl vedem, nici măcar pentru că era "şifonat", ci pentru că sub el am îndesat tot ce am refuzat să acceptăm, să ne asumăm sau să clasăm.

Poate că preşul ca un  munte poate să devină câmpie, ridicându-l, măturând tot ce deraiăm sub el, scuturându-l de orice reminiscenţă şi primind înăuntru tot ce depozitaserăm acolo, unde, la o cafea,  să le demontăm pe fiecare în parte.