El secreto de sus ojos

Am reuşit astăzi, după cel mai probabil mai mult de un an de când am filmul în laptop, să mă uit la "El secreto de sus ojos". Cumva cred că tot timpul ăsta de când nu mi-am găsit momentul pentru el, a fost acum. Vroiam să scriu două lucruri din film care mi-au rămas în minte. 

1. Cineva poate face orice ca să fie diferit, dar există un singur lucru pe care nu îl poate schimba, nici el, nici tu, nici eu. Poate schimba orice: faţa, casa, familia, prietena, religia, dumnezeul. Dar nu poate schimba un singur lucru. Pasiunea.

2. Toată viaţa am privit înainte. "Înapoi" nu e în jurisdicţia mea. Mă declar incompetentă.

Uneori cred că privind atâtea aspecte ale vieţii mele am rămas cumva blocată într-un sens giratoriu şi că atât de multe lucruri se perpetuează deja deranjant. Teoretic sunt atâtea magistrale care se ramifică din cercul ăsta, iar eu însă nu le văd.  

Apoi mă gândeam zilele astea că am o memorie atât de deficitară şi o oarecare putere de regenerare, deşi încetinită poate doar de metabolismul meu extrem de leneş, cumva funcţională însă şi ea, încât nu există ieri pentru mine, că sunt atât de nerăbdătoare şi sceptică şi astfel nu am nici mâine. Deci tot ce posed este azi, iar momentul ăsta prezent e singura realitate pe care o am, astfel că nu-mi permit să-l trăiesc altfel decât frumos. Word.

Pe tocuri

Dacă se întâmplă să mă vezi pe tocuri într-o zi oarecare mergând pur şi simplu pe stradă, fără să fie un eveniment special şi mai ales fără un scop precis, să ştii că mi-e greu, că cel mai probabil sunt amară şi că aşa găsesc eu confirmarea proprie de care am nevoie. Cine a zis "High heels give me confidence" a purtat sigur unele la vreme de încercare. In plus de asta, tocurile îţi chivernisesc paşii şi te obligă la o carenţă în mişcare, o poziţie şi o gestică restrânsă plus grijă unde calci, că altfel rişti să-şi frângi gleznele. Astfel că poate-poate toate aspectele astea fizice printr-o oarecare minune se imprimă şi pe structura internă a gândului. Iar zgomotul lor pe asfalt, sacadat, rapid sau mai rar creează ritmul perfect pentru ropotul ideilor. Fiecare tristeţe are nevoie de o pereche de tocuri. 

E aproape iarnă, practic deja, teoretic mai e puţin. Am uitat pur şi simplu cum e vremea şi cât de frig e. Când am ieşit astăzi pe stradă, mi-am dat seama cât de neadecvată sunt. Din toate punctele de vedere. Era mijlocul zilei. Erau cel mai probabil 1° maxim 2°, rochia mi se pierdea undeva sub pardesiul insuficient de gros, care şi el se termina undeva la două palme deasupra genunchilor.. aveam ciorapi verzi, însă nimic nepotrivit cromatic. Şi tocuri. Bineînţeles. După câţiva paşi, mi-am dat seama cât de nepotrivită sunt, cât de frig îmi e deja, dar mai ales cât de frig îmi va fi dacă o să continui aşa şi problema cea mai mică, cum se uită oamenii la mine. M-am oprit câteva secunde în colţul străzii şi m-am rotit uşor în ideea să mă întorc, să mă potrivesc la circumstanţe şi să ies din nou. Şi mi-am dat seama că aşa vroiam de fapt să fiu atunci şi acolo şi că sunt irelevante toate elementele raţionale care m-ar fi făcut să mă întorc şi care m-ar fi întristat şi mai tare, fiind încă un compromis cu mine, dincolo de ce vreau şi ce simt. Am continuat să merg şi nu m-am oprit decât când am ajuns înapoi acasă.

Separat de asta şi totuşi în aceeaşi idee, am început să fac ordine printre lucruri.. sperând că dacă încep din exteriorul meu o să alunec apoi spre interior.. Pare ceva mai simplu să aduni şosete şi să împachetezi haine. Iar rufele din maşina de spălat mă amenintă să nu fac doar ordine în gânduri, ci să tind spre curăţenie.. 

The predictable unpredictable

Faptul ca vrei sau nu să accepţi lucruri evidente, nu o să schimbe cu nimic existenţa lor. Ele continuă să existe şi să-şi producă efectele cu aceeaşi nestingherită nonşalanţă ca şi mai înainte. Nu poţi să împiedici atât previzibilul, cât nici imprevizibilul. Ele sunt aclo, continuă să se întâmple, iar viaţa îşi continuă cursul neobosit. Uneori treci de la furie la tristeţe în încercarea de a combate sau controla ce nu poţi schimba, ca până la urmă sleit de puteri să accepţi un adevăr incomod.

Şi mai există ceva ce trebuie aspru mustrat. Există cel mai probabil un radar universal al fericirii, care o miroase de la distanţă, o dibuieşte, o trage pe drapta şi o amendează direct proporţional cu dimensiunile ei sau cu perspectivele de a deveni remarcabilă la un moment dat. Îl găsesc lipsit de scrupule şi înverşunat fără un motiv plauzibil. Iar dacă ar exista în materialitatea lui, i-aş garanta că singura cauză pentru care aş respira adânc ar fi să-l văd strivit şi nefuncţional.