Pe drum.

Recunosc. Nu doar că nu m-am gândit, dar nici măcar nu mi-a străfulgerat în minte că o să fie rost de prea multe flexări de arătător pe mouse care să-mi acceseze blogul în urma publicării sale. Ba mai mult, feedback-urile pozitive pe care le-am primit, la care mă așteptam cu atât mai puțin, m-au ținut la a mă gândi la înstrăinarea acută de care suferă omenirea. E un sentiment plăcut să primești validare din exterior când tu cu tine nu te simți cu nimic deosebit sau diferit de la o zi la alta. E o lecție pe care tocmai am primit-o. În cinci ani nu doar că nu se punea problema să-l public, dar vai! gândul că aș putea fi citită în termeni necontrolați de mine mă făcea să mă simt descoperită și nonetheless vulnerabilă. Dar asta este o cu totul altă discuție și n-am vrea să amestecăm semințe de dovleac cu ouă de ferfeliță. Cert este că cei câțiva care au știut despre existența lui au fost cumva atent selecționați, mai ceva ca boabele de cafea elitistă, ca și cum nu mă expuneam oricui, oricum. Ei bine, acum sunt pentru toată lumea, pentru fiecare care mă citește, în parte. Și-mi pun pe masă gândul, pentru că într-un anume moment mi-am dat seama că toți suntem la fel, unii conținuți de alții. Că drama ta, e, a fost, sau va fi și drama mea, iar că sentimentul pe care ți-l oferă similitudinea dramei tale cu a altuia e infinit. Cred că Universul a fost cumva limitat în gama de drame pe care ni le-a pus la bătaie.

Se întâmplă să fi trecut prin viscolul de nu ști cine sunt sau încotro mă îndrept. În mod paradoxal, în situațiile de gen în loc să ieși în afara ta, să cauți, să încerci, să vezi ce ți se potrivește, te baricadezi în spatele unei fortărețe proprii. În parte nu e greșit. În noi ne pierdem și în noi ne regăsim. Ne revendicăm dreptul de proprietate asupra noastră din mâinile oricui s-ar afla, pentru că este imprescriptibil. Or so they say.

Am crăpat ochii și am constatat cu stupoare că de fapt suntem mulți ce rătăcim, tremurând ca frunzele prin gări pustii și întunecate. Și nici măcar nu e vorba de capra vecinului. E până la urmă sentimentul că nu ești paria societății și că în mod uimitor mai mulți rătăcesc, decât cei care se găsesc. Că nu e greșit să nu știi și să-ți flexezi și expandezi neuronii cu întrebări la care nici măcar tu nu ești în stare să răspunzi, dacă nu pertinent, măcar satisfăcător. Că frustrarea vine din raportări la etaloane greșite, când singurul punct de reper suntem noi, cu nevoile și doleanțele noastre, exclusiv cum acestea se găsesc în momentul expertizei.

Să nu uităm nici de aspectul social care nu poate fi neglijat în tot procesul ăsta tocmai pentru cum ne dictează să ne raportăm la restul lumii, când ni se pare că ușile s-au închis doar pentru noi, că singura viață care stă în loc e a noastră, în timp ce toți ceilalți dărâmă și construiesc cu mânecile suflecate și avânt muncitoresc în fiecare zi, în timp ce tu stai pe loc. De fapt nu stagnezi. Transformările se produc în noi, cu ușile închise, cum parcă spuneam cândva într-un alt post, în liniște, așa cum e firesc. Organismul nostru știe să culeagă din exterior suficient cât îi este de trebuință ca să se regenereze, natural, în ritm și suc proprii.

Ne risipim uneori încercând să împănăm eroii de benzi desenate cu carne și oase, când de fapt suntem cine suntem, nimeni perfect, niciunul mai bun ca altul. E revelator să ne oglindim temerile unii în alții, insecuritatea, deziluzia, neacceptare de sine și a lumii înconjurătoare, deznădejdea și exasperarea. Ne face umani până la urmă. 

Poate că în goana după absolutul material și umbriți de apăsarea imaginii de păstrat uităm cine suntem, ce simțim, să comunicăm, și ne prefacem din ce în ce mai mult că suntem ok, când de fapt nu suntem. 

Și poate că cel mai important atunci când tot nu știi precis încotro te îndrepți și care sunt pașii de urmat, să nu uiți că știi sigur mai mult ca ieri, deci fără îndoială mai puțin decât mâine și că.. You may don't know where you're going, but remember it's for sure somewhere beautiful and you're halfway there.

Sub preş

Nu te-ai împiedicat niciodată de preş? Ba pun pariu că da. Şi ceva mă face să cred că s-a întâmplat nu pentru că nu ştiai că e acolo, că nu l-ai văzut sau că era ”şifonat”. 

Tendinţa noastră, a oamenilor - fiinţe sensibile prin construcţia bazată pe machetele Arhitectului, este să ne conservăm. Iar dacă spiritul de conservare presupune să ne ferim chiar şi de noi înşine, atunci ”înţelepciunea de moment” ne spune că bombardamentul cu lucruri pe NEplacul nostru trebuie anihilat într-un fel sau altul, egal că noi suntem sursa lor, sau exteriorul nostru.
Unii aleg să le primească cu pieptul dezgolit şi mâinile goale. Alţii smulg clanţa şi cred că s-au înarmat. Dar există şi alţii care le primesc cu preşul ridicat, unde ele se stochează, uneori bine organizate pe rafturi, în ordine alfabetică, alteori grămadă unele peste altele. De parcă ar conta prea mult. Tot ce contează este până la urmă că nu pleacă nicăieri, ci rămân acolo. Nu intră nici în casă, nu se răspândesc nici în lume. Nici măcar nu se tasează. Volumul nu se modifică decât crescător. Uneori doar crapă preşul când acesta devine insuficient şi începe să opună rezistenţă dinamicii lor. Iar atunci ies răzleţe, haotice şi invadează înăuntrul, dacă te prind cu uşa deschisă, sau te bântuie din exteriorul imediat. 

”Sub preş” e nu doar un loc de muşamalizare şi depozitare a disconfortuilor, neplăcerilor, sentimentelor de vinovăţie, ”Nu”-urilor lăuntrice, ”Da”-urilor tremurânde, ruşinillor sau temerilor şi insecurităţilor noastre. Are potenţial să fie chiar şi coş de gunoi pentru şansele pe care le amânăm de pe o zi pe alta, le lăsăm să bată îndelung la o uşă prea înaltă şi prea bine încuiată. Până la urmă sunt doar nişte biete şanse, doar n-or să spargă uşa. Uneori nu ne descurcăm nici noi s-o deschidem pe dinăuntru fiind, unde avem la îndemână cheia în broască, d-apoi ele. Sau le deschidem, le privim în ochi şi le trântim uşa în faţă, împiedicaţi în parte tot de ceea ce ţinem cu sfinţenie sub preş. N-au încotro şi aleg şi ele tot drumul preşului, unde se aşază cuminţi lângă tot arsenalul de renegaţi şi renegate ale sufletului nostru. 

Ne împiedicăm de preş nu pentru că nu ştiam că este acolo, nu pentru că nu îl vedem, nici măcar pentru că era "şifonat", ci pentru că sub el am îndesat tot ce am refuzat să acceptăm, să ne asumăm sau să clasăm.

Poate că preşul ca un  munte poate să devină câmpie, ridicându-l, măturând tot ce deraiăm sub el, scuturându-l de orice reminiscenţă şi primind înăuntru tot ce depozitaserăm acolo, unde, la o cafea,  să le demontăm pe fiecare în parte.

Apartenenţă şi mici cu bere

Am gândit şi răzgândit ani la rând, poate, teorii ale numitei Iubiri - aplicată, împărtăşită, coborâtă printre noi, accesibilă nouă, muritorilor de dimensiune a 3-a. Am fost mai mult teoretician decât practician. Nu cred în practică fără teorie bine învăţată şi nici în lucruri făcute pe genunchi, fie ele şi abstracte. Deşi poate cu iz de utopie, cred că şi ele se cuprind şi se gestionează. Prin alte metode, neaccesibile pragmaticului din noi, incluse totuşi în pachetul standard de care venim însoţiti în totalitatea noastră numerică, accesibile însă doar asumaţilor şi interesaţilor.

Am disecat cu nesaţ ideea de apartenenţă şi implicaţiile pe care ea le are, am căutat şi m-am consumat la gândul că nu găsesc, ca apoi să-mi dau seama că niciodată nu o să găseşti când cauţi prematur trasării liniilor principale. Adică în cuvinte simple, să cauţi şi să nu ştii ce. Paradoxal când cauţi nimic, îl găseşti peste tot şi tot nu simţi că ai găsit. Cumva are chiar sens. Am trăit, mi-am dat voie să simt, sau nu, m-am zbătut, m-am consumat, m-am răzvrătit, m-am fericit, am observat, am stocat informaţia, am scos carneţelul şi detectiviceşte am scrijelit câte o idee, le-am pus la un loc şi am înţeles că lucrurile sunt mai simple decât m-am temut că nu sunt. Răspunsul e în noi, când închidem ochii şi ne eliberăm mintea de ce ne-au spus mama, tata, vecinul de la 3, profesoara de chimie, Garabet din banca a 4-a, pisica sau peştişorul sidefiu al unui puşti rătăcit într-o nu știu care vară, într-o nu știu care seară, de ce ne minţim singuri cu nonşalanţă. 

Am realizat cu tristeţe că preponderent ce le menţine oamenilor apartenenţa la alţi oameni e poate orice motiv, care de care mai stupid, orice ţi-ar trece prin minte, mai puţin singurul care contează prin naturaleţea lui şi anume ce simt efectiv, ce îşi doresc în momentele de sinceritate cu ei, cu pătura pe cap, pe întuneric, în fracţiunile de secundă în care poate unii au şansa şi norocul să nu fie sufocaţi nu de pătură, ci de propriile idei şi de incapacitatea de acceptare a propriilor năzuinţe. Ce ne dorim nu e imposibil. Imposibil e să acceptăm ce e de acceptat de-a lungul drumului până la întrebarea efectivă, concretă a fezabilităţii năzuinţei noastre.

Şi am început să mă întreb. Care e rostul comuniunii dintre doi oameni dacă nu se iubesc cu alţii, deşi le sfârâie călcâiele să o facă, doar pentru că.. norma socială zice că asta nu se face. Ce rost are să o suni sau să îl suni dacă o faci doar pentru că "altfel se supără", şi nu pentru că simţi că te goleşti pe interior dacă nu o faci. Ce rost are dacă reţinerea vine din frică şi nu din sentiment? Şi cred că e irelevant să discutăm despre zecile de motive ilare, materiale şi de egoism în stare pură - frica de singurătate, confort, obişnuinţă, dotă, paşaport de Arabia Saudită şi alte n*.  În final, dacă ce îţi defineşte aparteneţa la cineva e unul dintre motivele astea, unde e diferenţa dacă faci concret sau nu ceva ce "nu se face"? E egal dacă ce te ţine în loc nu e puritatea gândului şi faptul că nu e alta sau altul pentru că e EA sau EL, ci "hai că nu se face, deşi..". Şi nici măcar motivul penibil "ca să nu o/îl fac să sufere" nu e chiar nobil, dacă te mai gândeşti o dată şi cum trebuie. E tot despre tine şi imaginea ta în faţa ta, doar că ceva mai camuflat, deci mai ipocrit.

Libertatea şi încrederea autentice nu cred să vină din convenţii sociale sau meschinării sufleteşti pe care ni le însuşim mecanic fără să ştim măcar de ce. Vin din asumare şi dorinţă pură, liber exprimată, pentru că, din toate celelalte opţiuni, asta e opţiunea ta, pentru că vocea mută pentru oricine altcineva în afară de tine asta îţi şopteşte.

"Acasă" înseamnă până la urmă locul de care aparţinem, la care ne întoarceam seara după ce am bâjbâit prin lume, bătuţi de soare şi de vânt, pentru că acolo este locul nostru, confortul, şi ce lipseşte din noi pentru a fi compleţi. A alege orice altceva mai puţin ce ne este propriu nouă, înseamnă să ne refuzăm propria fericire. Iar cine crede că există oricare motiv pe lume care să justifice asta, să ridice mâna.

For good and for worse. Pancakes?

La capătul nostru

La capătul nostru suntem tot noi, dezbrăcaţi de părţi cândva ale noastre, stând în bătaia vântului şi în viscolul din noi, cu părul răvăşit, mai reali şi mai conştienţi ca niciodată înainte. La capătul nostru e acolo unde am lăsat în urmă dualitatea şi slalomul între întunericul şi lumina din noi, confuzia şi frământarea, gândul încâlcit, speranţele şifonate şi promisiunile frânte. E acolo unde nu ne mai pasă de nimeni, de nimic, nici chiar de noi înşine.

Apoi ne reîntregim prin noi înşine, întorcându-ne cu paşi mărunţi pe drumul pe care am ajuns la capătul nostru şi o luăm de la început, degrevaţi de bucăţi din noi, transformaţi, mai plaţi sau mai rotunzi, mai alerţi sau mai inceţi astfel cum ne găsim în urma a ceea ce ce ne-a adus acolo.