Recunosc. Nu doar că nu m-am gândit, dar nici măcar nu mi-a străfulgerat în minte că o să fie rost de prea multe flexări de arătător pe mouse care să-mi acceseze blogul în urma publicării sale. Ba mai mult, feedback-urile pozitive pe care le-am primit, la care mă așteptam cu atât mai puțin, m-au ținut la a mă gândi la înstrăinarea acută de care suferă omenirea. E un sentiment plăcut să primești validare din exterior când tu cu tine nu te simți cu nimic deosebit sau diferit de la o zi la alta. E o lecție pe care tocmai am primit-o. În cinci ani nu doar că nu se punea problema să-l public, dar vai! gândul că aș putea fi citită în termeni necontrolați de mine mă făcea să mă simt descoperită și nonetheless vulnerabilă. Dar asta este o cu totul altă discuție și n-am vrea să amestecăm semințe de dovleac cu ouă de ferfeliță. Cert este că cei câțiva care au știut despre existența lui au fost cumva atent selecționați, mai ceva ca boabele de cafea elitistă, ca și cum nu mă expuneam oricui, oricum. Ei bine, acum sunt pentru toată lumea, pentru fiecare care mă citește, în parte. Și-mi pun pe masă gândul, pentru că într-un anume moment mi-am dat seama că toți suntem la fel, unii conținuți de alții. Că drama ta, e, a fost, sau va fi și drama mea, iar că sentimentul pe care ți-l oferă similitudinea dramei tale cu a altuia e infinit. Cred că Universul a fost cumva limitat în gama de drame pe care ni le-a pus la bătaie.
Se întâmplă să fi trecut prin viscolul de nu ști cine sunt sau încotro mă îndrept. În mod paradoxal, în situațiile de gen în loc să ieși în afara ta, să cauți, să încerci, să vezi ce ți se potrivește, te baricadezi în spatele unei fortărețe proprii. În parte nu e greșit. În noi ne pierdem și în noi ne regăsim. Ne revendicăm dreptul de proprietate asupra noastră din mâinile oricui s-ar afla, pentru că este imprescriptibil. Or so they say.
Am crăpat ochii și am constatat cu stupoare că de fapt suntem mulți ce rătăcim, tremurând ca frunzele prin gări pustii și întunecate. Și nici măcar nu e vorba de capra vecinului. E până la urmă sentimentul că nu ești paria societății și că în mod uimitor mai mulți rătăcesc, decât cei care se găsesc. Că nu e greșit să nu știi și să-ți flexezi și expandezi neuronii cu întrebări la care nici măcar tu nu ești în stare să răspunzi, dacă nu pertinent, măcar satisfăcător. Că frustrarea vine din raportări la etaloane greșite, când singurul punct de reper suntem noi, cu nevoile și doleanțele noastre, exclusiv cum acestea se găsesc în momentul expertizei.
Să nu uităm nici de aspectul social care nu poate fi neglijat în tot procesul ăsta tocmai pentru cum ne dictează să ne raportăm la restul lumii, când ni se pare că ușile s-au închis doar pentru noi, că singura viață care stă în loc e a noastră, în timp ce toți ceilalți dărâmă și construiesc cu mânecile suflecate și avânt muncitoresc în fiecare zi, în timp ce tu stai pe loc. De fapt nu stagnezi. Transformările se produc în noi, cu ușile închise, cum parcă spuneam cândva într-un alt post, în liniște, așa cum e firesc. Organismul nostru știe să culeagă din exterior suficient cât îi este de trebuință ca să se regenereze, natural, în ritm și suc proprii.
Ne risipim uneori încercând să împănăm eroii de benzi desenate cu carne și oase, când de fapt suntem cine suntem, nimeni perfect, niciunul mai bun ca altul. E revelator să ne oglindim temerile unii în alții, insecuritatea, deziluzia, neacceptare de sine și a lumii înconjurătoare, deznădejdea și exasperarea. Ne face umani până la urmă.
Poate că în goana după absolutul material și umbriți de apăsarea imaginii de păstrat uităm cine suntem, ce simțim, să comunicăm, și ne prefacem din ce în ce mai mult că suntem ok, când de fapt nu suntem.
Și poate că cel mai important atunci când tot nu știi precis încotro te îndrepți și care sunt pașii de urmat, să nu uiți că știi sigur mai mult ca ieri, deci fără îndoială mai puțin decât mâine și că.. You may don't know where you're going, but remember it's for sure somewhere beautiful and you're halfway there.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu