Apartenenţă şi mici cu bere

Am gândit şi răzgândit ani la rând, poate, teorii ale numitei Iubiri - aplicată, împărtăşită, coborâtă printre noi, accesibilă nouă, muritorilor de dimensiune a 3-a. Am fost mai mult teoretician decât practician. Nu cred în practică fără teorie bine învăţată şi nici în lucruri făcute pe genunchi, fie ele şi abstracte. Deşi poate cu iz de utopie, cred că şi ele se cuprind şi se gestionează. Prin alte metode, neaccesibile pragmaticului din noi, incluse totuşi în pachetul standard de care venim însoţiti în totalitatea noastră numerică, accesibile însă doar asumaţilor şi interesaţilor.

Am disecat cu nesaţ ideea de apartenenţă şi implicaţiile pe care ea le are, am căutat şi m-am consumat la gândul că nu găsesc, ca apoi să-mi dau seama că niciodată nu o să găseşti când cauţi prematur trasării liniilor principale. Adică în cuvinte simple, să cauţi şi să nu ştii ce. Paradoxal când cauţi nimic, îl găseşti peste tot şi tot nu simţi că ai găsit. Cumva are chiar sens. Am trăit, mi-am dat voie să simt, sau nu, m-am zbătut, m-am consumat, m-am răzvrătit, m-am fericit, am observat, am stocat informaţia, am scos carneţelul şi detectiviceşte am scrijelit câte o idee, le-am pus la un loc şi am înţeles că lucrurile sunt mai simple decât m-am temut că nu sunt. Răspunsul e în noi, când închidem ochii şi ne eliberăm mintea de ce ne-au spus mama, tata, vecinul de la 3, profesoara de chimie, Garabet din banca a 4-a, pisica sau peştişorul sidefiu al unui puşti rătăcit într-o nu știu care vară, într-o nu știu care seară, de ce ne minţim singuri cu nonşalanţă. 

Am realizat cu tristeţe că preponderent ce le menţine oamenilor apartenenţa la alţi oameni e poate orice motiv, care de care mai stupid, orice ţi-ar trece prin minte, mai puţin singurul care contează prin naturaleţea lui şi anume ce simt efectiv, ce îşi doresc în momentele de sinceritate cu ei, cu pătura pe cap, pe întuneric, în fracţiunile de secundă în care poate unii au şansa şi norocul să nu fie sufocaţi nu de pătură, ci de propriile idei şi de incapacitatea de acceptare a propriilor năzuinţe. Ce ne dorim nu e imposibil. Imposibil e să acceptăm ce e de acceptat de-a lungul drumului până la întrebarea efectivă, concretă a fezabilităţii năzuinţei noastre.

Şi am început să mă întreb. Care e rostul comuniunii dintre doi oameni dacă nu se iubesc cu alţii, deşi le sfârâie călcâiele să o facă, doar pentru că.. norma socială zice că asta nu se face. Ce rost are să o suni sau să îl suni dacă o faci doar pentru că "altfel se supără", şi nu pentru că simţi că te goleşti pe interior dacă nu o faci. Ce rost are dacă reţinerea vine din frică şi nu din sentiment? Şi cred că e irelevant să discutăm despre zecile de motive ilare, materiale şi de egoism în stare pură - frica de singurătate, confort, obişnuinţă, dotă, paşaport de Arabia Saudită şi alte n*.  În final, dacă ce îţi defineşte aparteneţa la cineva e unul dintre motivele astea, unde e diferenţa dacă faci concret sau nu ceva ce "nu se face"? E egal dacă ce te ţine în loc nu e puritatea gândului şi faptul că nu e alta sau altul pentru că e EA sau EL, ci "hai că nu se face, deşi..". Şi nici măcar motivul penibil "ca să nu o/îl fac să sufere" nu e chiar nobil, dacă te mai gândeşti o dată şi cum trebuie. E tot despre tine şi imaginea ta în faţa ta, doar că ceva mai camuflat, deci mai ipocrit.

Libertatea şi încrederea autentice nu cred să vină din convenţii sociale sau meschinării sufleteşti pe care ni le însuşim mecanic fără să ştim măcar de ce. Vin din asumare şi dorinţă pură, liber exprimată, pentru că, din toate celelalte opţiuni, asta e opţiunea ta, pentru că vocea mută pentru oricine altcineva în afară de tine asta îţi şopteşte.

"Acasă" înseamnă până la urmă locul de care aparţinem, la care ne întoarceam seara după ce am bâjbâit prin lume, bătuţi de soare şi de vânt, pentru că acolo este locul nostru, confortul, şi ce lipseşte din noi pentru a fi compleţi. A alege orice altceva mai puţin ce ne este propriu nouă, înseamnă să ne refuzăm propria fericire. Iar cine crede că există oricare motiv pe lume care să justifice asta, să ridice mâna.

For good and for worse. Pancakes?