Şşşt..

Uneori cred că tăcerea e mai gravă decât orice cuvânt spus. Niciodată nu ştii. Şi e pretutindeni. Şi e asurzitoare. Nu poţi să o curmi pentru că îi strici rostul. Nu poţi decât să o înduri şi mai ales să o laşi să îşi facă numărul. Nu ştii însă niciodată exact cât trebuie să dureze pentru a fi benefică. Dacă o curmi prea devereme, rişti să o fi îndurat-o fără rost până atunci, iar dacă o laşi prea mult, rişti deasemeni să fie prea târziu, iar ea să se fi instalat deja ca o stare de fapt, ca o stare de spirit, cu o utilitate depăşită. Tăcerea nu e un răspuns decât prin speculaţie. Nu e nu, nu e nici da. E şi atât. Linişte. Cam ca o pauză de publicitate la televizor în cazul cel bun, după care filmul se reia din punctul în care rămăsese. Îi rosteşti numele şi dispare. O discuţie de principiu care devine literatură.

14 Februarie. Ieri.

Ieri am pierdut conexiunea la internet. Şi nu doar asta. Eram destul de bulversată şi obosită ca să îmi direcţionez gândurile într-un singur loc. Dacă mă întrebam oare ce voi face într-o zi atât de comercială, tocită şi de import pe care nu am simţit-o de fapt niciodată ca ceea ce se se chinuie să fie, Ziua Îndrăgostiţolor, dar pentru că e valul turbat de turmă, am aflat ieri.

Am fost la înmormântare. So, FMk is gone.. Gone într-un fel care mă sperie, aproape la fel de tare ca atunci când eram copil şi aveam mai precis o obsesie care îmi turmenta mintea în fiecare seară până să adorm cu greu. Oare nu am evoluat deloc? Sau poate m-am păstrat cu aceleaşi structuri ca atunci? Mai că îmi vine să râd. Amar, la fel cum mă şi simt, de altfel. Puţin probabil ca mizeria asta de lume să nu mă fi modificat în niciun fel. Parcă oricât aş încerca să îmi adun cuvintele pentru ziua de ieri, tot mă învârt în jurul cozii. Ce să mai zic? Ce să mai fie de spus de fapt? Muuuuulţi oameni, maşini întinse pe km, multă tristeţe. Un nenorocit ne-a îngenunchiat pe toţi, un cartier în doliu şi nu numai. În faţa răutăţii umane fără limită, mai exact în faţa consecinţelor ei, se pare că nu ajungi decât să îţi scoţi căciula şi să plângi. Asta am făcut cu toţii.

Regretele sunt eterne. Bărbosu' să-l aibă în paza Lui for so on..

Despre lucruri.. simple

Singurul lucru ireparabil. Nu cred să existe ceva mai grav decât moartea. Moartea e un lucru simplu, nu? Atât de simplu şi de sfidător încât nu te poţi simţi decât ca un nimic în faţa ei. Aşa am citit la un moment dat, că este un fenomen simplu pe care doar oamenii il complică. E o nenorocită de eternitate care se produce într'un singur moment şi lasă în urmă un dezastru, un ravagiu, un gol. Pentru că trăieşti aici şi acum şi nu ai nicio certitudine pentru ceea ce este dincolo. Iar lipsa când este, este peste tot. Brusc nimic nu mai e valabil, totul se anulează.
Mă devastează ideea cretină şi atât de reală că singurul lucru pe care îl avem e momentul ăsta, când apăs nenorocitele astea de taste, iar mama doarme în camera de alături.
S-a dus un copil, puţin mai copil decât mine, pentru că suntem nişte copii comparativ cu lumea asta mare. Nu îl ştiam prea bine, dar atât cât să îmi zdruncine universul. Am crescut toţi aici, împreună. Îl strigam "Seinfeld" când eram mai mici şi nu i se părea chiar amuzant, dar semanau teribil, de fapt nici nu ştiam cum îl cheamă de drept. E ciudat cum el a fost Seinfeld pentru mine până azi când am luat în seamă pentru întâia dată cu seriozitate că îl chema Răzvan.
Pentru mine era Seinfeld şi era ok.

Încetarea tuturor restricţiilor

Declar sesiunea inchisă. Un sentiment similar cu cel de atunci, de demult. Oricum inegalabil, dar ca idee. Sper că şi peste linie, însă.

Se zice că pentru toate lucrurile bune e nevoie de timp şi trebuie să înduri câte una alta impedimente şi greutăţi.

Aşa o fi.

Mi-ar plăcea să fi fost mai "shiny", dar asta e.. Momentele de glorie, tocmai pentru că implică gloria sunt mai rare. LOL. Mi-e atât de somn.

E high time pentru nişte "Sex and the City", somnic, diseară feiern, toate lucrurile lipsite până acum.

Şi apropo, tocmai am primit mesajul magic, care zice că ich habe mit "gut" das ZD bestanden, was es bedeutet, daß ich dann einen guten nicht einen befriedigten Tag hätte. Aber es gibt auch viel Platz für "sehr gut" :D.

Tschüss.

P.S.: Despre poză. Amuzant este că am făcut-o acu' vreo doi ani în Italia (că noi cam ducem lipsă de semne de circulaţie, sau, dacă sunt, eventual le luăm cu totul , d-apoi să le mai şi "tunăm" cu abţibilduri haioase) şi habar n-aveam ce înseamnă, dar ştiam eu că o fi ceva cu el şi că o să aflu cândva. Hihi.

Şi a fost. And Olive Oil's so right. ;-)

Dinamica schimbării.

Ca atunci când ai o cutie cu Lego. Meştereşti ce meştereşti, apoi inversezi piesele şi îi schimbi forma. Dar niciodată conţinutul. Uneori, dacă eşti norocos, mai primeşti o cutie cu Lego, iar atunci, pe lângă faptul că se schimbă forma prin înmulţirea materiei prime, şi conţinutul suferă modificări. Depinde acum însă dacă noua cutie va fi trade mark Denmark sau cine ştie ce chinezărie vaporistă. Cam aşa cred că stau lucrurile.

Şi uite cum bătrâneşte mă întreb, eu unde mă clasez. Întotdeauna mi-au plăcut schimbările, dar de cele mai multe ori să le privesc din exterior. Deşi mă plictisesc uşor, varianta schimbării e doar o diversiune, pentru că ce a fost acolo, va rămâne acolo, the warm place inside ur head.

Şi atunci care să fie calea de urmat? Cum să păstrez vechiul conţinut chiar dacă primesc în viaţa mea noua cutie cu Lego? I cannot be both. Sunt uni-direcţionată/ concentrată/ interesată. And I give all of it. I cannot share it între vechea cutie cu Lego înăuntru, iar afară vechea cutie plus noua cutie. Plus că nu îmi dau seama de provenienţa noii cutii. Chinezărie nu cred că e, dar nici Denmark get-beget nu cred, că aş fi ştiut sigur.

Fiecare cutie cu Lego este altă colecţie, alt model, altă eră, altă generaţie. Nu pot stagna. Nu o pot nici înlocui.

Poate doar că will get along până la urmă, în condiţii echitabile şi utile.

Sevraj

O cere fiecare celulă din corpul meu. Fiecare particulă vie din mine, fiecare micron dinăuntrul meu. Ca atunci când respiri. E o nevoie ce creşte ascuţit şi mut deopotrivă. O expandare până la paroxism.

Şi e mereu acelaşi "Nu" ţintuit între pereţii compacţi ai conştiinţei de sine. E o luptă între ceea ce ştim şi ceea ce simţim.

Este o lipsă acută fără compensatoriu natural. O lipsă, o cauză biochimică, un compozit definitoriu. O dependenţă.