Uneori cred că tăcerea e mai gravă decât orice cuvânt spus. Niciodată nu ştii. Şi e pretutindeni. Şi e asurzitoare. Nu poţi să o curmi pentru că îi strici rostul. Nu poţi decât să o înduri şi mai ales să o laşi să îşi facă numărul. Nu ştii însă niciodată exact cât trebuie să dureze pentru a fi benefică. Dacă o curmi prea devereme, rişti să o fi îndurat-o fără rost până atunci, iar dacă o laşi prea mult, rişti deasemeni să fie prea târziu, iar ea să se fi instalat deja ca o stare de fapt, ca o stare de spirit, cu o utilitate depăşită. Tăcerea nu e un răspuns decât prin speculaţie. Nu e nu, nu e nici da. E şi atât. Linişte. Cam ca o pauză de publicitate la televizor în cazul cel bun, după care filmul se reia din punctul în care rămăsese. Îi rosteşti numele şi dispare. O discuţie de principiu care devine literatură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu