2012!

Nothing to show. Nothing to hide. Nothing to lose. I'm therefore incorruptible, so I'm free. So freaking free to chose a career, love, to fail again if necessary, but doing it all better and starting from zero over and over again.

Hold On To What You Believe

http://www.youtube.com/watch?v=9VI8-6aXsFA&feature=related

And so it is..

Mă gândeam că nimic nu-ţi poate garanta fericirea. Nici părul perfect, nici zâmbetul cuceritor, nici inteligenţa sclipitoare, nici bărbatul sau femeia perfectă. Nici chiar simţul umorului sau eleganţa. E o loterie. Iar dacă se întâmplă să tragi lozul câştigător, cursa nu se termină oricum acolo.. nu e suficient. Nimic nu e vreodată suficient şi nimic nu garantează pentru nimic. Şi mai ales pentru nimeni.

Printr-o oarecare eroare planetară, cel mai probabil, am ajuns înapoi în patria mamă. Fizic. Psihic sunt încă acolo, sau cine ştie unde între. În aeroport în Stuttgart, în dimineaţa în care am plecat, după o noapte nedormită, cu sentimente contradictorii, vapori de alcool, o despărţire mult prea emoţionantă de micuţii furioşi ai Europei şi după ce dormisem aproape tot drumul până la aeroport şi mă debusolase şi mai tare, am scris ceva ce vreau să fie şi aici, ca element final pentru o etapă. 

"Unele lucruri poate că vin într-adevăr când avem nevoie de ele. Poate că lucrurile SUNT la locul lor fără voia noastră şi cu explicaţii date doar de timp. Azi, acum, se închide un nou capitol în aeroportul din Stuttgart. Numeşte-o destin, soartă sau orice alt nume. Lacrimile sunt de prisos. E un drum care nu cunoaşte pauze, indiferent cum toţi oamenii ăştia din jur se uită la mine. Nu o să-mi ascund sentimentele, iar lacrimile nu le şterg pe furiş, pentru că nu am ce să ascund. Habar n-am despre mâine, dar azi e un loc interesant. Îţi mulţumesc. Suferinţa şi deznădejdea îşi au propriul scop, prin propria lor existenţă. În toată-mi tristeţea sunt fericită. Mulţumesc." (6:50 a.m., 13 Decembrie)

Confuzia e din nou la ea acasă şi singurul lucru care mă ţine în viaţă este că refuz să mă gândesc la ziua de mâine şi totuşi că sper la mai bine.

For some reason...

El secreto de sus ojos

Am reuşit astăzi, după cel mai probabil mai mult de un an de când am filmul în laptop, să mă uit la "El secreto de sus ojos". Cumva cred că tot timpul ăsta de când nu mi-am găsit momentul pentru el, a fost acum. Vroiam să scriu două lucruri din film care mi-au rămas în minte. 

1. Cineva poate face orice ca să fie diferit, dar există un singur lucru pe care nu îl poate schimba, nici el, nici tu, nici eu. Poate schimba orice: faţa, casa, familia, prietena, religia, dumnezeul. Dar nu poate schimba un singur lucru. Pasiunea.

2. Toată viaţa am privit înainte. "Înapoi" nu e în jurisdicţia mea. Mă declar incompetentă.

Uneori cred că privind atâtea aspecte ale vieţii mele am rămas cumva blocată într-un sens giratoriu şi că atât de multe lucruri se perpetuează deja deranjant. Teoretic sunt atâtea magistrale care se ramifică din cercul ăsta, iar eu însă nu le văd.  

Apoi mă gândeam zilele astea că am o memorie atât de deficitară şi o oarecare putere de regenerare, deşi încetinită poate doar de metabolismul meu extrem de leneş, cumva funcţională însă şi ea, încât nu există ieri pentru mine, că sunt atât de nerăbdătoare şi sceptică şi astfel nu am nici mâine. Deci tot ce posed este azi, iar momentul ăsta prezent e singura realitate pe care o am, astfel că nu-mi permit să-l trăiesc altfel decât frumos. Word.

Pe tocuri

Dacă se întâmplă să mă vezi pe tocuri într-o zi oarecare mergând pur şi simplu pe stradă, fără să fie un eveniment special şi mai ales fără un scop precis, să ştii că mi-e greu, că cel mai probabil sunt amară şi că aşa găsesc eu confirmarea proprie de care am nevoie. Cine a zis "High heels give me confidence" a purtat sigur unele la vreme de încercare. In plus de asta, tocurile îţi chivernisesc paşii şi te obligă la o carenţă în mişcare, o poziţie şi o gestică restrânsă plus grijă unde calci, că altfel rişti să-şi frângi gleznele. Astfel că poate-poate toate aspectele astea fizice printr-o oarecare minune se imprimă şi pe structura internă a gândului. Iar zgomotul lor pe asfalt, sacadat, rapid sau mai rar creează ritmul perfect pentru ropotul ideilor. Fiecare tristeţe are nevoie de o pereche de tocuri. 

E aproape iarnă, practic deja, teoretic mai e puţin. Am uitat pur şi simplu cum e vremea şi cât de frig e. Când am ieşit astăzi pe stradă, mi-am dat seama cât de neadecvată sunt. Din toate punctele de vedere. Era mijlocul zilei. Erau cel mai probabil 1° maxim 2°, rochia mi se pierdea undeva sub pardesiul insuficient de gros, care şi el se termina undeva la două palme deasupra genunchilor.. aveam ciorapi verzi, însă nimic nepotrivit cromatic. Şi tocuri. Bineînţeles. După câţiva paşi, mi-am dat seama cât de nepotrivită sunt, cât de frig îmi e deja, dar mai ales cât de frig îmi va fi dacă o să continui aşa şi problema cea mai mică, cum se uită oamenii la mine. M-am oprit câteva secunde în colţul străzii şi m-am rotit uşor în ideea să mă întorc, să mă potrivesc la circumstanţe şi să ies din nou. Şi mi-am dat seama că aşa vroiam de fapt să fiu atunci şi acolo şi că sunt irelevante toate elementele raţionale care m-ar fi făcut să mă întorc şi care m-ar fi întristat şi mai tare, fiind încă un compromis cu mine, dincolo de ce vreau şi ce simt. Am continuat să merg şi nu m-am oprit decât când am ajuns înapoi acasă.

Separat de asta şi totuşi în aceeaşi idee, am început să fac ordine printre lucruri.. sperând că dacă încep din exteriorul meu o să alunec apoi spre interior.. Pare ceva mai simplu să aduni şosete şi să împachetezi haine. Iar rufele din maşina de spălat mă amenintă să nu fac doar ordine în gânduri, ci să tind spre curăţenie.. 

The predictable unpredictable

Faptul ca vrei sau nu să accepţi lucruri evidente, nu o să schimbe cu nimic existenţa lor. Ele continuă să existe şi să-şi producă efectele cu aceeaşi nestingherită nonşalanţă ca şi mai înainte. Nu poţi să împiedici atât previzibilul, cât nici imprevizibilul. Ele sunt aclo, continuă să se întâmple, iar viaţa îşi continuă cursul neobosit. Uneori treci de la furie la tristeţe în încercarea de a combate sau controla ce nu poţi schimba, ca până la urmă sleit de puteri să accepţi un adevăr incomod.

Şi mai există ceva ce trebuie aspru mustrat. Există cel mai probabil un radar universal al fericirii, care o miroase de la distanţă, o dibuieşte, o trage pe drapta şi o amendează direct proporţional cu dimensiunile ei sau cu perspectivele de a deveni remarcabilă la un moment dat. Îl găsesc lipsit de scrupule şi înverşunat fără un motiv plauzibil. Iar dacă ar exista în materialitatea lui, i-aş garanta că singura cauză pentru care aş respira adânc ar fi să-l văd strivit şi nefuncţional.

Dificultati de pricepere

Din seria lucrurilor, desigur aflate intr un numar generos si crecand, pe care nu le inteleg, azi nu ii inteleg pe oamenii care se plang ca sunt atat de ocupati incat nu au timp pentru activitati firesti si normale in viata, cum ar fi sa se bucure de lucruri micute pana la a avea chiar o relatie. Este exact ce ai ales sa faci. Nimeni in afara de tine nu o sa te oblige sa ti refuzi lucruri care tin exclusiv de fiinta ta. Atata timp cat nu esti privat de libertate in sens fizic, nu ai dreptul sa covarsesti pe nimeni cu niste drame al caror schimbator de viteza iti apatine exclusiv. Nu te bucuri de X si Y, nu poti aia sau cealalta, esti singur din lipsa de timp pentruo relatie, ai cearcane si etc, nu, nu imi clinteste nicio farama de sensibilitate. Simpatia mea se directioneaza exclusiv spre alti receptori, pentru ca ultimul lucru in care cred  e  ideea de victima lacrimogena a propriei persoane. Esti unde esti, pentru ca ai ales sa fii acolo, privat de timp si de exprimarea lui prin atatea activitati. Poti sa schimbi asta. Dispui de fiecare clipa din viata ta, cum nimeni nu o poate face in locul tau. Vrei mai mult si asta te costa timp, este compromisul pe care trebuie sa'l accepti. Limiteza'te sa vrei mai mult doar in directia care te priveaza de atatea lucruri minunate si la care, in caz ca nu ai observat deja, ai renuntat deja tacit. Singurul lucru pe care trebuie sa'l mai faci e sa accepti asta si sa te conformezi propriilor proritati. 
Aparent avaritatea materiala tinde si spre avaritate emotionala, asa, ca un topping incunator al caracterului. 

Cat de avara poate fi avaritatea!..

Intre libertate si singuratate

Paradoxal am fost atata timp singura si totusi intr o acuta lipsa de libertate. Acum sunt excesiv de libera si cel mai probabil nu insa la fel de singura, pentru ca libertatea, atunci cand iti curge prin vene si ti inunda fiecare celula din organism, te intareste pana intr acolo unde e poate dificil sa te separi de uriasa sansa a singuratatii. Libertatea are excentricul efect de a te face nemuritor in imaginatia ta si plenipotentiar, un fel de rege al junglei, neatasat nimanui si dependent de nimeni si nimic, poate doar senzatiei de neapartenenta. Dincolo de vanitatea care ma absoarbe in valtoarea libertatii pe care o simt, ma tem cu fiecare respiratie de faptul ca am confundat libertatea cu firescul vietii si apartenenta la ceva sau cineva. Apartin exclusiv idealurilor mele si zilei de azi si asta ma face cine sunt.

Nevoia de apartenenta se vindeca se pare ca orice boala curabila intr un rastimp sau altul, in functie de tratamentul aplicat.

Oameni ca noi

In efervescenta noastra, magnetismul senzational si comunicarea iesita din tiparele notoriului gasesc totusi o lipsa de actiune, de materializare a intregului sir de compatibilitati. E o vanitate iesita din comun si o mandrie care isi permite cu nonsalanta sa distruga miracolul unei astfel de intalniri. Suntem mult prea la fel pentru ca unul dintre noi sa treaca peste linia demarcanta a personalitatilor noastre vulcanice, a spaimei de penibil si a posibilitatii unui compromis cu noi insine.

În anticamera existenţei

Uneori mă uit în oglindă şi cel mai adesea îmi ignor involuntar reflexia doar pentru că privesc prin mine, iar privirea îmi aluncă în gol, dincolo chiar şi de proapria-mi persoană. Iar atunci când mă văd, mă găsesc desfigurată pentru că sufletul, atunci când se schimonoseşte ca o stafidă, se instalează în privire. Aşteptarea, atunci când devine deja o stare depăşindu-şi scopul şi durata, se instalează sufocant, devorând întreg oxigenul care mă înconjoară, hrăpăreaţă şi bolnavă. Mă înghesuie într-un colţ întunecat al anticamerei propriei mele existenţe şi-mi smulge cu brutalitate filele din calendar. Cercul vicios al ideilor pare crâncen ataşat formei, astfel ca geometria lor refuză să îmbrace altă haină, fie ea pătrat sau tringhi. Totul atât de circular şi banal.

Mă simt o clepsidră care indiferent că Nordu-i devine Sud şi viceversa se scurge cu aceeaşi constanţă nestăvilită şi consumantă, constantă fiind doar viteza cu care golul ia proporţii.

"Orice dreaptă este de lungime infinită, conţine o infinitate de puncte şi este de grosime zero."

Mă întorc la tine.

Ca la apa cea bună. Ca la colţul umbros într-o zi fierbinte de vară de unde poţi privi leneş jocul umbrelor pe care crengile de copac le proiectează pe asfalt.

În pustietatea sufletului meu inspiraţia mi s-a refuzat crâncen in lunga ultimă vreme. Acum vreau să cred că se întoarce şi că mi se dă ca prima dată. Dincolo de macerarea intensă a ideilor mele în spaţiul intern al făpturii mele, ele au continuat să sape şanţuri adânci pănă când ghearele excavatorului au întâlnit galeriile din adâncul pământului şi cârtiţele lor. Poate că scrisul este o dragoste egoistă şi un refugiu unde pot să reparcurg la un oarecare moment ulterior cu acurateţe şi neprăfuite de timp si de subiectivism sentimentele unei anume clipe de relevare. Găsesc fascinant când o bucăţică atât de personală din mine, atât de abstractă şi ascunsă a sufletului meu întâlneşte pagina albă, prinde contur şi rămâne statică în lumina momentului în care s-a înfiripat.

Mi-era dor să scriu cum mi se face fizic atât de sete uneori. Cine ar crede că sufletul şi mintea au atâta potenţial de deshidratare? A trebuit să vămuiesc timpul fără această plăcere vinovată uneori, fără urme vizibile pentru posteritate. Ca de ieri pe azi şi de azi pe mâine. Fără dovezi că am fost târâită prin întunericul schimbării, pe care a trebuit să o accept ca pe singura constantă incomodă şi depersonalizantă, ca o condiţie sine qua non a existenţei sociale.

Ca un timing perfect şi ca un cadou divin o rază imensă de soare îmi cade pe întreaga-mi faţă, orbindu-mă binecuvântat, încălzindu-mi obrazul şi sufletul încercat. Mulţumesc. :)

Drumul transhumanţei

Bineînţeles că sunt recunoscătoare Germaniei. Din acele multe puncte de vedere pe care oricum nu le voi înşira aici în vâltoarea unei lecţii amănunţite despre anatomia schimbării. Mă face impersonala. Mă modelează ca pe-o plastilina în ciuda rigidităţii mele. Îmi întinde corzile sensibilităţii la maxim şi mă întreb care ar fi deznodământul dacă ele s-ar rupe. Dacă m-ar invada acea detaşare crâncenă, spre care nici nu cred că mai năzuiesc, aş deveni şi eu un reformat şi ca rezultat un adaptat conformat? Între ineditul nonconformismului şi ariditatea conformismului, tu ce ai alege? Spre ce ţi-ai îndrepta paşii? Să te îndoieşti de tine este poate testul suprem de-a lungul vieţii şi fără îndoială valea sub picioarele noastre ne-ncearcă talpa pantofilor cu fiecare pas. Antiderapajul din dotare se erodează şi el ca orice altă consumabilă drastică. Iar legea gravitaţiei pare de neînduplecat.

Poate că primele crăpături ale acelui glob de sticlă care mă făcea nucleul unei bule slobode în lumea asta mare au apărut încă dinainte să-mi doresc măcar să mă gândesc la această macabră posibilitate, dar care apoi înfiripându-mi-se în minte a prins contur şi deşi ignorând-o cu maxime puteri nu am facut poate decât să refuz un adevar indubitabil, astfel încât crăpăturile s-au upgradat la stadiul de cratere şi poate că inevitabil în final va trebui sa fac pace cu mine insămi şi să accept ca până la urmă bula mea se transformă în istorie.

Cineva mi-a spus că această schimbarea de stare nu o să doară. Deşi poate niciunul dintre noi suficient de convins, încerca fără doar şi poate să-mi atenueze cioburile şi prin urmare căderea. Candid. Într-adevăr baloanele de săpun sunt fără îndoială un joc diafan de lumini, dar cu siguranţă prea vulnerabile furtunosului mediu înconjurător.

Prea saraci..

Uneori suntem sau am fost prea saraci si nu vrem sa ne intoarcem de unde am plecat ca sa visam in continuare si sa investim in visele noastre.

If only..

.. inconstientul mi'ar face o nemasurata favoare si mi'ar convinge si mandria ranita.

Apartenenţa răului

Răul nu are naţionalitate. Nici graniţe. Există pretutindeni şi în toate formele de agregare. În noi - în cantităţi mai mari sau mici, după posibilităţi şi după calităţile manageriale ale posesorului. Constant şi chivernisit în refulări vădite. De multe ori, el nu se vede, dar există şi ne priveşte cu ochi scrutători, căci ochii care nu se văd, te văd.

Country Lucille

Nothing

"I've had nothing yet, so I can't take more."

"You mean you can't take less; it's very easy to take more than nothing."

Cămaşa - schimbare de destinaţie.

Uneori chiar si bagajul ţi'l faci cu o destinatie anume, dar pe care apoi ajungi să o schimbi. Şi cel mai probabil ora 12 vine întotdeauna inevitabil, când caleaşca se transformă din nou în bostan, iar valeţii în şoricei. Orice Cenuşăreasă e cu atât mai preţioasă cu cât ştie să-şi poarte outfit'ul aferent orei din zi cu aceeaşi demnitate şi eleganţă.  Şi orice Cenuşăreasă trebuie să facă slalom printre episoade cu aceeaşi constanţă în privire.  Criticismul momentului o să aibă ecou în eternitate, iar eternitatea ne aparţine, dacă ne purtăm frumos. Şi ne purtăm.

Răul nu are naţionalitate. Are doar predilecţii, încercări felurite şi o arie de acţiune impresionantă.

Tu nu mă păcăleşti am să ajung acolo. Mă aşteaptă strada mea şi calul din Marlboro. Cu sudoarea frunţii, cu ungiile rupte, cu inima frântă, cu ochii roşii, cu cămaşa ponosită, cu pantofii tociţi, cu genunchii juliţi şi mai vie ca niciodată. Anduranţa e cel mai probabil o dobândibilă, nu o componentă a variantei cip.

Nu pentru că pot, ci pentru că cred şi mărturisesc.