Exerciţii de asumare

După ce am eşuat de atât de multe alte ori în încercarea de a mă reapropia timidă de golul paginii în scopul umplerii ei, parcă de data asta m-am năpustit asupra ei, ridicând de jos mânuşa, pe care mi-am aruncat-o singură cu mult timp în urmă, cu o determinare care mă debusolează chiar şi pe mine. Mânuşa asta zace pe jos de mult timp, poate de la ultima postare, de acum doi ani. Am ignorat-o uneori, iar alteori am călcat-o în picioare sau m-am împiedicat de ea ca de un pulover lăsat, inutil şi complet nepotrivit, pe jos, în mijlocul casei. M-am obişnuit parcă să mă uit la ea cu reţinere, iar ea să zacă inertă pe podea, aşteptându-mă tolerantă pe mine să mă repoziţionez faţă de ea şi, în cele din urmă, să îi dau locul cuvenit. Poate că de data asta o să o ridic, o să o scutur de prăfuiala ultimilor doi ani, o să duc postarea până la capăt şi o să mă întorc la mine, la cine sunt în autenticitatea mea, cu tot hazardul şi subiectivismul meu adunate la un loc, cu nesiguranţele, certitudinile sparte, aroganţele, neliniştile şi fericirile mele.

Parcă doi ani pot fi absolut orice. Doi ani înseamnă totul când doar atât ai, sau nimic, atunci când se pierd printre alţi doi şi apoi alţi şi alţi doi. Şi parcă îmi tremură mâna pe taste să scriu impulsiv că n-am înţeles nimic în cei doi ani, după care prin minte îmi tranzitează fragmente concrete de lume, emoţii, zbucium şi linişte, fericire şi tristeţe, revelaţii şi întuneric. Iar atunci mă simt nedreaptă şi înţeleg că liniile pe care le trasăm forţati de nevoia concluziilor şi concretului sunt întrerupte de inevitabil şi gol, de neînţeles şi factori exteriori, care nu sunt în gestiunea noastră. În concret nu am scris nimic în anno Domini 2015, iar asta nu o să mi-o dea nimeni înapoi. E o chestie concretă, e un timp trecut, pe care nu îl putem accesa altfel decât prin a ni-l aminti, atunci când avem ce accesa.

Şi ştiu mai clar şi sigur ca nicioadată anterior că singurul lucru pe care îl ştii este că niciodată nu ştii. Şi că, dacă apa caldă a fost inventată deja, nu înseamnă şi că ea curge la robinet, la fel cum, dacă roata a făcut obiectul marii descoperiri, nu este şi pusă în funcţiune. Ea poate scârţâie, stă şi, mai ales, oboseşte. Cramponată în ieri şi agăţată de mâine, am uitat poate prea des de azi, iar mirajul amânării m-a absorbit în vâltoarea ei. Un singur lucru e cert şi parcă de cert ce e, toată lumea îl ignoră cu o degajare înspăimântătoare, eu însămi fiind captivă ocazional în ignoranţă supremă, de parcă avem totul, am inventat ieri, ne bălăcim în azi şi deţinem mâinele.

Lumina nu răzbeşte întunericul până când întunericul nu îi recunoaşte prezenţa, la fel cum în străfundul nostru cel mai întunecat lumina nu pătrunde până când nu îi acceptăm existenţa şi îi permitem să ne acceseze. Şi parcă ne costă totul să integrăm faptul că suntem ceea ce suntem pentru că am trăit într-un anumit fel ieri, dar că ziua de azi e diferită faţă de oricare altă zi, că e irepetabilă şi că poate nu există mâine. Există capcana eternităţii, dar eternitatea nu ne aparţine, suntem o frântură cu conţinut variabil, efemeri şi răzleţi.

Uitasem ce bine e să scrii, să fii tu, să îţi asumi fiecare cuvânt şi faptul că, la scenă deschisă, scenariul şi interpretarea ta nu e cu nimic diferită faţă de interpretarea altor participanţi, că nu suntem cu mult diferiţi unii de ceilalţi, că trăim şi simţim similar, că unicitatea noastră este doar un produs ieftin de marketing al rasei umane.

Suntem toţi la fel, împănaţi cu nelinişti similare, cu nesiguranţe, uneori împărtăşite, alteori nu, cu temeri şi speranţe, plusăm pe imagine de parcă ea este tot ce avem, de parcă este biletul nostru spre integrare şi acceptare. La sfârşitul zilei trăirile unuia nu diferă fundamental de trăirile altuia, ceea ce diferă este doar modul în care alegem să le recunoaştem şi să ni le integrăm, să ieşim în stradă cu ele şi să le urlăm, sau să le ţinem latente în noi sub preşul costisitor al imaginii impecabile, al perfecţiunii afişate şi în detrimentul propriilui echibru interior.

Sunt Sandra, mă tem în mod asumat de cel puţin o mie de lucruri, am aşteptări nerealiste uneori, împotriva tuturor exerciţiilor şi tuturor lucrurilor pe care le ştiu şi care îmi şoptesc timide la ureche că aşteptările nu sunt biletul de îmbarcare spre fericire şi, cu precădere, că ele, în proporţii cel puţin egale, se pot realiza, la fel cum pur şi simplu nu se întâlnesc niciodată cu realitatea. Iar realitatea nu este niciodată factorul nostru comun.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai 1945 n.r.), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte.”

Eu nu fac politică. Îmi pasă prea puţin să îmi consum timpul culegând informaţii despre care ştiu că o să mă îndoiesc oricum şi despre care ştiu, de asemenea, că nu pot fi certitudini, pentru ca apoi să mă irosesc orbecăind pentru unii sau alţii. Paradoxal, cred că fiecare certitudine e mai devreme sau mai târziu sortită cel puţin unui moment de incertitudine, când deasupra capului i se clatină ameninţător toporul contrariului. 

Nu cred în Stânga sau Dreapta, pentru că se pierd dezagreabil în contorsionismul luptei pentru putere. 
Nu cred în Bine sau Rău concepute izolat unul faţă de celălalt, ci cred în coexistenţa lor în fiecare eşantion pe care ai fi tentat să-l supui segregaţiei. 
Mai mult decât atât, nu sunt naţionalistă. Nu cred în graniţe de niciun fel. Am plecat din ţara mea şi m-am întors. Şi poate aş mai pleca. M-am înfuriat, mi-a trecut, m-am înfuriat din nou, apoi iar mi-a trecut. Am alunecat dintr-o recidivă într-alta fără să le contorizez. 
Din păcate cred însă în efectul bumerang. Până la urmă, diversiune sau nu, conducătorul unei ţări oarecare a fost în mod barbar "lichidat" în buza Crăciunului, în uralele unuia dintre cele mai "smerite" popoare, cu frica lui Dumnezeu agăţată-n cui şi fluturată în vânt doar în momente atent selecţionate. Păcatele nu cred că se spală prin îmbulzeală la moaşte sau cu preasfinţiţi ai BOR-ului mânjiţi politic, că până la urmă o fi şi dumnezeirea hrană spirituală, dar şi cu cea lumească cum rămâne? Ei bine, păcatele se spală cu sânge, dor şi în genunchi, căit şi mai ales cu infuzie de mult bine la schimb.
Cred neîndoit în schimbare şi în faptul că poţi mereu să începi să faci ceva bine pentru prima dată în existenţa ta ca popor, să-ţi întorci faţa spre cer pentru prima dată, şi nu spre pământ, să te scuturi la unison şi să începi să construieşti cărămidă cu cărămidă, pentru că în definitiv venim şi plecăm dezbrăcaţi, schimonosiţi de bătrâneţe, boli sau accidente. Cu puţin noroc şi determinare putem pleca însă cu sufletul plin, că am lăsat ceva în urmă.

Şi mai cred în ceva. Cred în solidaritate neţărmurită de noi înşine şi recuzita de interese personale, pură şi simplă, care face minuni şi schimbă tot. Pentru că singuri suntem nimeni, împreună suntem tot.
Poate că am stat destul în genunchi şi a curs destul sânge, pe mâinile unora, pe străzi, din mărturii şi cărţi. Şi parcă nici nu contează că eşti Gheorghe, Ion, George sau John, Gregoire sau Johannes. Contează să fii bun cu tine, cu semenul tău, indiferent de naţionalitate, să te ridici pentru el cum te ridici pentru tine şi s-o faci pentru amândoi la fel, negreşit.

De dragul lui şi al sângelui vărsat ca noi să ne putem striga drepturile în gura mare cu graniţele deschise, să putem vota, să fim mulţi şi liberi atât cât ne este permis, incomensurabil mai mult decât el sau cei ca el au putut spera măcar de dincolo de gratiile închisorilor transformate în timpul comunismului în adevărate centre de cultură, unde s-au stins striviţi de nedreptate, torturaţi şi unde neaplecaţi de suplicii au stat drepţi ca brazii până la sfârşitul lor, să fim cum nu le-a fost lor dat să fie, să le răscumpărăm umilinţa şi durerea, oriunde s-ar afla, să ne ridicăm şi să fim mai buni ca niciodată.

Am început cu ultimul lui cuvânt în faţa Tribunalului Poporului, inculpat în procesul politic avut loc în anul 1945, şi termin simetric postarea cu Radu (Demetrescu) Gyr şi poezia lui - Ridică-te, Gheorge, ridică-te, Ioane! - care marcheaza începutul ultimei lui perioade de detenţie şi pentru care a primit iniţial pedeapsa cu moartea pentru instigare la luptă împotriva regimului, comutată apoi în închisoare:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies inainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi parcă ce risipă de libertate şi şansă ar fi să poţi dispune de ele, nestingherit de fiorul condamnării iminente la moarte pentru crezurile tale, şi totuşi să nu te ridici, Gheorghe, Ioane.

Pauza dintre note

Tăcerea este paradoxal uneori mai obositoare decât vacarmul. Şi parcă în fiecare gol vacant îndesăm câte ceva, ce ne este la îndemână, încercând să-l umplem, artificial şi brutal, încercând să potrivim un pătrat într-un cerc, cum ştim noi mai bine, sau cum credem că ştim. Cu colţurile îndoite, pătratul se chirceşte la umbra cercului, incomod şi şifonat în identitatea lui de patrulater ce se ştia a fi. Nici cercul nu pare chiar cel mai fericit, cu marginile forţate şi înţepat de colţurile pătratului, distorsionându-şi raza. Şi astfel, fiecare încearcă din răsputeri, sugrumat de speranţa potrivirii finale, să-şi impună forma în detrimentul celuilalt, compromiţându-şi reciproc natura şi îndepărtându-se în cele din urmă de ce este propriu fiecăruia.

Ne găsim în plan defăşurat atât de departe de a fi compleţi, compuşi dintr-o mie de bucăţi mici, neimportante privite individual în tot ansamblul, care arondate corespunzător, asemenea celulelor, alcătuiesc bucăţi mari din noi, ca şi cum fiecare ar fi un plămân sau o inimă, fără de care nu putem exista. Şi în lipsa oricăreia dintre ele, bâjbâim în căutarea bucăţii lipsă, fie atunci când o pierdem, fie pentru că aşa ne-am instalat pe aici, incompleţi, goi, uşori la minte şi la suflet.

Epuizaţi de căutări, umplem în cele din urmă golurile cu surogate şi proiecţii, devenind concomitent scenariştii şi regizorii propriilor opere de artă, cu distribuţii defectuoase şi sufleori moşmondiţi. Tăcerile le spargem cu dalta şi ciocanul propriilor voci, mult prea ascuţite pentru urechile noastre deja împăienjenite de linişte, în urma cărora sunetele se vor auzi distorsionat şi spart. Ne şoptim singuri căte-o poveste de care să ne agăţăm ca de balonul cu aer cald, care să ne desprindă de pe sol şi să ne poarte în voia lui, rupţi de realitate şi pierduţi în neantul ipotezelor, în ţesătura încâlcită a propriilor partituri, afundaţi în pauzele mult prea lungi dintre note.

Autopsia unei iluzii

Am găsit-o într-o dimineaţă clară de vară, sfârşită pe caldarâmul din faţa casei, scăldată într-o baltă de lumină. Era tot ce investisem vreodată în ea. Se aplecase dar mult prea aventuros în exteriorul balconului, de parcă ar fi vrut să îşi testeze elasticitatea. Avusesem câteva schimburi dure de replici cu o seară înainte. Îmi scosesem încăpăţănarea la înaintare şi îi spusesem vreo două, poate trei. Ba chiar mă înfuriasem şi-i pusesem la îndoială însăşi utilitatea. Când mi-am făcut ceva mai mult curaj, am inspirat adânc şi i-am aruncat pe masă frământarea mea cea mai de seamă. Amară, am întrebat-o care e finalitatea. Îmi zâmbea sfidător şi în ochi avea licărul neastâmpărat de care fusesem dependentă ani la rând, de care mă agăţasem ca de singurul lucru pe care îl ştiusem vreodată. În cele din urmă ajunsese să-mi turmenteze gândul şi-mi împiedicase pasul.

Îmi vorbise cândva despre sens, al meu, al oricui, al lumii, despre cine suntem sau cine am putea fi, despre faptul că fiecare dintre noi e cineva care ar conta în amalgamul de tot şi toate. Mă lăsase să cred cu determinare în iubire abisală, unitară, singura care ar conta, ca destinaţie finală, conştientă, a lumii ăsteia în care ameţim zi de zi. Îmi şoptise cuvinte mari ca libertate, fericire, frumuseţe, perfecţiune sau absolut. Păruse că avem dreptul la câte ceva de spus care să facă diferenţa, măcar din când în când, că putem decide câtuşi de puţin, mai mult decât ce pereche de ciorapi alegem să purtăm într-o zi oarecare. Dar până şi de aia ajunsesem să mă îndoiesc.

Ce a uitat să îmi pună în vedere e că jocul de-a Dumnezeu are efecte secundare greu de digerat şi aproape niciodată pozitive, dar mai ales că nu este pentru amatori, iar că să te iei în serios echivalează autoflagelaţiei. Visătorilor, mai ales, ar trebui să le fie expres interzise astfel de practici.

Într-o zi însă, înecată în neacceptare am îndrăznit să-mi privesc inutilitatea şi efemeritatea în ochi şi să le recunosc existenţa. Dintr-o dată mi-a părut iluzorie orice goană, orice frământare a mea sau a oricui, unul mai pornit şi ţintit ca altul, să facă, să aibă. Am înţeles că suntem atât de sortiţi banalului că parcă orice zbucium păleşte în faţa şablonului universal al existenţei standard, pe care în cele din urmă trebuie să îl îmbrăţişăm, intrând mai mult sau mai puţin în marea horă a conformismului. Ne mai lăsăm uneori animaţi de micile zvâcuri de autenticitate, care îşi găsesc puterea să răzbată din noi.

Totuşi nu am reuşit însă niciodată să-mi integrez ideea de inutilitate, dincolo de a accepta timid şi de suprafaţă că e una dintre caracteristicile noastre, ale oamenilor. Şi poate că nu o să reuşesc niciodată să îi dau ce este al ei de drept, recunoaştere completă şi acceptare, locul de cinste pe care poate că îl merită în clasamentul detaliilor ce ne compun şi o să mă cramponez veşnic de aspiraţiile mele îndrăzneţe la măreţie şi unicitate. 

Astfel, contestată până în măduva existenţei sale, ciuruită de izbucnirile mele, iluzia mea s-a retras peste noapte într-un colţ cu lumină difuză din camera mea cu felinar în dreptul geamului şi pesemne că suspinând a vrut să ia în goana nopţii o gură de aer. Stinsesem lumina şi mă culcasem consumată. Ultimul lucru pe care i-l spusesem fusese că a fost o mare pierdere de vreme s-o port îndelung cu mine.

La autopsie au găsit-o surmenată şi intoxicată cu mine, iar cauza morţii a fost asfixierea în cădere liberă, cauzată de  investiţiile mele emoţionale substanţiale, atârnând atât de greu încât nu putuse să se opună gravitaţiei, alunecând fatal în afara balconului.

În urma ei am rămas mai goală ca niciodată, cu vântul fluturându-mi părul şi traversându-mă întru totul, în spaţiul vast, rămas vacant în mine, cu un paravan pentru propriile incapacităţi de adaptare şi acceptare mai puţin. Iar în amintirea ei aleg totuşi să cred în continuare cu moderaţie şi recunosc, cu temeri asumate, în dragoste pură, în oricare din formele ei diverse de manifestare, împărtăşită sau nu, liberă, absolută, dezinteresată şi cristalină, demnă de sacrificiu, care iartă şi uită tot, care se transformă şi se modifică, dar care rămâne mereu acolo.

Schengen emoţional

M-am rătăcit de atâtea ori prin buzunare găurite, m-am pierdut în căptuşeli de haină şi am uitat nu drumul spre casă, ci unde e acasă. Am căzut de atâtea ori din ghiozdane lăsate neglijent cu fermoarele deschise şi am fost uitată de atâtea ori într-un colţ de imaginaţie, cu lumina stinsă bâjbâind fără speranţa zorilor. Am pus amprenta pe-o fărâmă de gând şi am tranzitat un vis uitat de dimineaţă. Am rătăcit, am pierdut, au căzut, au tranzitat şi am uitat la rându-mi.

Ne mutăm dintr-un decor în altul cu rapiditatea cu care actorii trec de la un act la altul pe scenă. Ne ciocnim unii de alţii cu brutalitate de măcelari presaţi de timp, ne cotropim între noi cu delicateţea războinicilor primitivi şi ne pârjolim sufletele pentru nimic. Ne invadăm avizi şi ne lăsăm pradă ocupaţiilor străine vorbind limbi necunoscute nouă, care vin şi pleacă din vieţile noastre nevămuiţi şi neobosiţi. Apărem şi dispărem în peisaje întrepătrunse, luând cu noi ofrande de război, sau împuţinându-ne când lăsăm în urmă părţi din noi. Uneori triumfăm pe teritorii străine, sau alteori triumfă alţii pe teritoriile noastre. 

Avem misiuni unii în vieţile celorlalţi, ne îmbogăţim sau ne sărăcim periodic trecând unii prin alţii. Ne oferim mandate şi anulăm candidaturi defectuoase. Ne expulzăm unii din vieţile altora, dispărem şi apărem, venim de nicăieri, poposim pe ici şi pe colo, împovărând sau împovorându-ne, forţaţi să stăm sau plătind chirii covârşitoare. Ne rătăcim pe drumuri lăturalnice şi uităm de noi îndelung în intersecţii nesemnalizate, secătuiţi de oboseală, lipsiţi de inspiraţie şi însetaţi de un rost al nostru.

Cu trac îndrăznim să visăm la tratate de pace cu noi înşine şi cu alţii. Ne fericim unii pe alţii în clipe absolute şi apoi ne rupem în bucăţi partajându-ne emoţiile. Ne terfelim unii pe alţii lăsându-ne urme adânci de bocanci pe cantul sufletului şi ne mutăm uneori desculţi în dimensiunea altcuiva, pustiiţi sau după ce vom fi pustiit. Ne agăţăm de stindarde şifonate jelind în bernă după înălţare şi vânt prielnic, vandalizăm steaguri la rândul nostru şi încălcăm graniţele altora.

Uităm poate mult prea uşor uneori că vieţile noastre nu-s spaţii Schengen, ci redute cu pretenţie, apte să ne ţină la adăpost de neobosiţii călători, pârjol şi dor. Mai sperăm totuşi, cu mâinile goale şi în surdină, la cruciade căştigate şi pace între teritorii.

Feminism și/sau feminitate

Nu sunt feministă convinsă. Iar feminină nu sunt decât în zilele mele bune, când nu mă comport ca un băiețel obraznic cu pantalonii în vine și apucături de maidan. 

Și totuși..

Am început să cântaresc ideile de feminism și feminitate când mi s-a spus cândva că sunt o combinație stranie de feminitate și masculinitate în gândire, de ardente cu multă răceală. Mi s-a părut suficient de contrastant cât să mă aleg eșantion de studiu, să mă cântăresc în idei și, prin extrapolare, să mă întreb cine sunt și unde mă poziționez pe graficul femei-bărbați. Mi-am dat seama că nu cred 100%  în feminism în accepțiunea lui curentă, ci cred în feminism ca mișcare ideologică sub condiția ca proporția între feminitatea și masculinatea din fiecare femeie atinsă de acest curent să fie păstrată la cote temperate. 

Nu cred că femeile și bărbații sunt egali. Cred că fiecare excelează în segmentul lui. Iar dacă ei își permit pieptul dezgolit și un strigăt de luptă, eu mă prefer cu pieptul acoperit și pe pace. Poate că feminismul ar trebui să se rezume la egalitate de șanse și drepturi între sexe, astfel cum această mișcare a fost perfect justificat inițiată, nu să cadă în hăul fără fund al ”transgender”-ului comportamental și emoțional. Este deci departe de mine referirea la  aspectul sexualității, ci la barbarismul cu care femeile își măsoară puterile cu bărbații în dorința de a-i domina nu doar numeric. Mă refer la degradarea bărbatului, cândva simbol de putere și echilibru, vânător și conducător al armatelor. Găsesc că efectul secundar principal al militantismului excesiv pentru feminism este însăși excluderea cumva paradoxală a feminității din dotarea fiecărei activiste angrenate serios în lupta de a arăta că ”și noi putem”.

Nu vreau să-mi domin partenerul din niciun punct de vedere, să schimb eu becurile în casă sau să tai lemne, să bat cuie și să repar clanța și țevile când se sparg. Nu mă interesează să fiu puternică, dacă puterea înseamnă să stau drepți când mă dor picioarele pentru că am umblat o zi întreagă pe tocuri, să-mi înghit lacrimile pentru că nu vreau să par slabă sau să muncesc ore lungi lunecând în noapte doar ”pentru că suntem egali”. Nu vreau să-i găsesc eu soluții la probleme sau să-l pețesc pentru că el e înroșit de timiditate și stângaci, dar asta e cu siguranță o altă discuție. Nu cred în concediu paternal, adică în bărbați neasumați și femei scăldate în exces de zel sau împinse fără drept de apel în circumstanțe defavorabile.
Vreau să fiu sensibilă și să plâng în voie dacă mi se rupe o unghie, să fiu total dezorganizată și slabă când am obosit, să râdă de infantilismul meu și să-mi spună că exagerez. Nu mă deranjează. Ba chiar deloc. 

Ce pare că au uitat femeile contemporane este că înaintașele lor au început să poarte pantaloni nu pentru a submina bărbatul și tot pachetul ce-l califica pentru această catalogare sau pentru a fi cool, ci pentru că era o îmbrăcăminte mai comodă, iar după reorganizarea socială și sărăcia care au urmat etapizat celor două războaie mondiale femeile s-au depărtat de cratiță și gherghef pentru a se înrola din nevoie în muncă alături de bărbați, sădind totodată şi vlăstarii emancipării feminine.

Înțeleg că până la Constituția din 1938 femeile nu au avut în România drept de vot și că în continuare în țările arabe femeile merg în urma bărbaților lor, dar cred totuși în feminitate excesivă și feminism temperat până la concurența egalității de drepturi și șanse între sexe, dincolo de care aleg ca Zoe să fie bărbată doar în cazuri excepționale, atent selecționate și întotdeauna cu moderație.

Doamnelor, găsesc că, faţă de domni, dispunem vădit de resurse fizice și emoționale disproporționate. De ce atunci, dacă feminitatea se lasă absorbită în aspiraţii măreţe, să nu-i lăsăm oare pe bărbați să facă ce au făcut de mii de ani și ce i-a consacrat ca purtători serioși de testosteron, iar noi să ne bucurăm doar de egalitatea de drepturi și șanse, fără să ne inhibăm slăbiciunile și construcția noastră diafană, fără să simulăm că avem ce o pereche de pantaloni mai strâmtă ne va trăda evident arătând că ne lipsește cu desăvârșire?

Iar în materie de putere feminină exprimată, singura bătaie aplicată în care mă încred cu tărie este cea a genelor mele vag rimelate, la fel cum cred în roşul năvalnic din obraji, când zâmbesc încurcată şi devin vulnerabilă în faţă masculinităţii legitime, asumată corespunzător.

Lansez așadar prin aceasta manifestul ”Mai femeie. Mai bărbat.”.

De peste umăr

Înapoi n-ai voie să te uiți decât ca să vezi cât de mult te-ai îndepărtat de ce-ți era de prisos sau doar nociv, de ce erai și nu trebuia să fii, ca să vezi poate doar cât de departe ai ajuns. Mai închid un capitol azi, mai întorc o foaie importantă în devenirea mea, după ce anul ăsta m-am demolat și reconstruit cu avântul muncitorului pe șantier constrâns de venirea iernii. Am luat notițe, am rupt foi din caietul personal, am rescris pagini întregi, am scârțâit la caligrafie și am marcat glorios din când în când, cu gleznele luxate și adunându-mi mintea de pe unde îmi alunecase răzleață în momente tulburi. Am tăiat capete și l-am repoziționat pe al meu, l-am îndreptat spre alte zări, am acceptat ce părea de neacceptat și cu genunchii clătinându-se m-am încăpățânat să merg înainte, întărindu-mi credința și răzvrătindu-mă împotriva mea. În toate aspectele. 

Cineva mă întreba la un moment dat cum sunt. Nu prea știam să-i spun. Vezi, tu, cuvintele au și ele propria lor personalitate și nu se-aștern dibace în propoziție decât când și cum vor ele. Am găsit cel mai aproape de adevăr să-i spun că e ca atunci când te muți în casă nouă, ai totul în cutii, în mijlocul camerei, te uiți în jur pe jumătate dezolat că știi ce te așteaptă, pe jumătate trepidând de emoția de a avea în vârful degetelor posibilitatea de a așeza pe raft cărțile în ordinea dorită, iar dacă nu îți place, s-o schimbi oricând.  

Ieri e o zi care nu ne mai aparține, iar mâine o avem exclusiv sub condiția să ajungem la ea, astfel că tot ce avem e azi. Mă clatin încă, am mâinile reci și respirația sacadată, sunt obosită și cu capul greu, dar știu că pentru orice sfârșit există undeva într-o cameră alăturată un început. Sunt încă pe drum, așa cum îi stă bine călătorului, întrebându-mă dacă ajungem vreodată. Unde? Sau poate că și atunci când ajungem, stăm puțin, cât să ne tragem sufletul, după care ne continuăm drumul, în devenirea, transformarea și remodelarea noastră. Suntem în permanență în mișcare, azi diferiți față de ieri și altfel decât mâine. Și poate ce ne trebuie mereu e doar puțin mai mult timp, să digerăm și să integrăm totul, în surdină.

Am înțeles că în tăvălugul lucrurilor totul e simetric, la locul și timpul lui și nici măcar nu știu ce ne mistuie la sfârșit, nostalgia produsă de ruptură, sau frica de necunoscut. Poate câte puțin din fiecare, ca să nu fie cu supărare pentru niciuna. 
Tot ce știu însă astăzi cu certitudine este că, într-adevăr, singura constantă e schimbarea. Mă întorc deci, în drumul meu, la start, în după-amiază cu soare de toamnă târzie.

Marea lui Paler, marea mea.

Parcă de la o vreme am sărăcit în privința cuvintelor, am reciclat idei în timp ce rătăceam printre trăiri diverse și mă regăsesc tot mai mult în scrierile altora, ca și cum tot ce aș avea de spus s-ar fi spus deja, s-ar fi trăit deja. Și nu am în minte decât faptul că suntem toți făcuți pe același calapod, primitivi și limitați, pentru că altfel mi-e aproape imposibil să înțeleg practic lipsa acută de autenticitate a trăirilor noastre. Tot ce se spune, se va mai fi spus, tot ceea ce se trăiește, se va mai fi trăit, iar tot ce se simte, se va mai fi simțit, fără doar și poate.

Am citit rușinos de puțin și cel mai adesea nu până la capăt. N-am din păcate pentru mine determinarea asta. Mi-am amintit însă întâmplător, din nou, de Viața pe un peron a lui Octavian Paler, care, atunci când mi-a ajuns în mâini, citeam și aveam impresia că dacă aș fi scris-o eu, aș fi scris-o în proporție covârșitoare la fel. Mi-am amintit ce scria despre mare, clar și frumos, curat și simplu. 

Au fost atât de puțini oamenii care mi-au înțeles pasiunea pentru mare în esența ei, poate exagerat denumită pasiune în ochii unora, dar atât de pregnantă și vie în mine, indiferent de anotimp. Astfel că, atunci când mi-e dor de mare, mi-e dor de ea ca de o ființă.

Mi-am amintit apoi ce mi-a scris o bună amică în primăvara asta, când am plecat la mare de 1 mai. Spunea: ”vreau să-ți spun că acum 3 ani ai avut o mare dilemă: dacă să pleci la mare de 1 mai sau să înveți la procedură civilă. Dacă mă întreabă cineva, pot să te laud că ai făcut un mare sacrificiu.”.

Nu vorbisem de mult timp, iar mesajul ei m-a emoționat nu doar pentru că era acolo, real, în inboxul meu, în drum spre mare, ci pentru că văzuse în mine și înțelesese ce mă leagă de mare, singurul loc în care sunt la fel de autentică ca atunci când scriu, unde mă descopăr și mă reinventez de fiecare dată, unde sunt fericită indiferent de ce am lăsat acasă. Acolo am sufletul ușor și mintea goală, e singurul loc în care nu mă plictisesc niciodată. 

Marea are vocație să fie fundamentul pentru și să vegheze asupra unor momente pe care odată ce le-ai trăit le păstrezi apoi în cutia cu valori a sufletului.

Octavian Paler scria, deci, cu titlu de mărturisire absolută pentru mine:

”N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decât ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nicio vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau câtva timp în afara destinului lor. […]

Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt cum soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la câţiva paşi de mine continuând o melopee din care nu pricepeam nimic decât că eternitatea nu e altceva decât murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul când ne-am prăbuşit se reia… aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea… Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fântânile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preotesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decât aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim.”

Viața pe un peron - Octavian Paler

Cum mi-am petrecut Solstițiul de vară

Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează. E o provocare acceptată și un weekend prelungit la mare, mai ales la mare distanță de irelevant, greșit, obositor, plictisitor, praf și o gamă mult prea variată de umbre pe fețele noastre în fiecare zi; nu în ultimul rând în mod constructiv la mare distanță de zona noastră de confort.

Iar când la sfârșit o să mi se deruleze prin fața ochilor filmul vieții, aș vrea să pot avea dreptul la bisuri, iar asta să fie una dintre secvențele pe care să o pot vedea de două ori. 

Hazard și soare. Mulțumesc.

Mărturisirea lui Rebreanu

Cred că în perioada liceului inima ți-e mai moale și mai permeabilă decât în oricare altă etapă din viață, nici chiar în copilărie, cu atât mai puțin la maturitate. În adolescență ești intens și grav, năuc și aprig. Poate că nu e de mirare că scrieri pe care le am citit atunci au impactat atât de puternic asupra mea, încât se resimt în mine după ani și nu mă mistuie îndoieli că o să fie mereu așa. Dirigintele meu era și prof de română, iar cel mai probabil, de fapt sigur, una dintre fețele cele mai pregnante în devenirea mea, nu doar sufletește, ci și profesional. A publicat în timpul anilor mei de liceu o care de texte literare culese, dintre care, una m-a amprentat în mod special și la care mă întorc periodic, ca la lucrurile cele bune, sperând copilărește ca într-o zi să fie în întregime și despre mine. Mă întorc la ea de fiecare dată când eșuez în a face întocmai, iar atunci întâi mă cert și apoi mă apuc de citit din nou.

Este mărturisirea lui Liviu Rebreanu către femeia pe care a iubit-o, Fanny. Este una dintre cele mai sincere și clare dovezi de iubire exprimată pe care le-am citit vreodată, absolutul spre care orice suflet în trecere pe acest Pământ ar trebui să tindă, dezbărat de toată meschinitatea, calm, cald și bun, iertător, așa cum doar dragostea are a fi. Și poate că doar după ce vei fi fost capabil de o asemenea iubire clară și simplă, vei avea dreptul să te simți măcar puțin purificat, să te înalți două trepte mai sus în ierarhia sufletelor.

Astăzi, special în ziua cea mai lungă a anului, Solstițiul de vară, despre care se spune că este ”o zi dedicata chemarii Iubirii, energia solstitiului de vara find considerata a fi o energie a pasiunii, vitalitatii, creativitatii si belsugului.” :

”Mulţi cred că se laudă zicând: “Iată inima mea! Vi-o dau….n-am nevoie de dânsa…Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aş vrea să sufăr, aş vrea să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş înţelege, poate, ce înseamnă a iubi…Dar zilele trec, veşnic aceleaşi, searbede şi plictisitoare, şi viaţa mea se scurge întocmai ca viaţa unei gâze netrebnice. Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă şi apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost nişte visuri pe care le uiţi îndată ce te-ai deşteptat din somn”…

O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!…

Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată…Cei mândri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da…dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.

Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.

Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cu mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu.

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor….Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit!

Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”.

Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.

Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi.

Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească!

Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios.

Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat.

Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.

Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii.

Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume…

O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul.

Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru.

Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere…

Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”

Mărturisire - Liviu Rebreanu

:)

Uitându-me la poza asta mi-am amintit de unul dintre momentele pe care nu le uiți lesne, pentru că te-a apăsat suficient cât să facă impresie, când te simți greoi la minte și la suflet, dar mai ales pentru că marchează o etapă. Era etapa în care mă transformam sub ochii mei îngroziți, fără niciun control, debusolată și scrântindu-mi gleznele pe o pardoseală mult prea alunecoasă. A fost ziua în care m-am simțit poate cel mai mult singură într-o lungă bucată de timp și atât de obosită, în care am mai căzut încă o dată, strivită de tot ce se zbătea în mine.

Atunci am scris asta: Learn acceptance. Dream as much as you can and wake up when you're prepared to make it come true. Don't look back. Don't waste your time with people who don't treat you like you wished. Don't doubt yourself. Listen to your heart. Don't negotiate your needs and values. Be yourself. Be free. Drink if it makes you feel better. And btw.. cheers!. (9 octombrie 2012, 00:01)

Am vrut în mod special să fie și aici, acum, pentru că între timp m-am clătinat în privința  fiecărui punct enunțat. Referitor la poză, Chateau Vartely mi-a servit drept inspirație în seara aceea prea multă și prea tulbure, să mă adun de pe jos, să gândesc asta, s-o simt și în ultimă instanță s-o scriu. Ca un Crez personal, pe care să-mi clădesc structura minții și a sufletului. Cred în continuare fiecare cuvânt. 

So, it wasn't me. It was Chateau Vartely. Iar data viitoare când țin morțiș să-l savurez din nou, pentru că este cu totul special, o să fie în condițiile mele, opus dății trecute, exaltând de fericire și nu singură. Niciodată singură din nou. One day.

De întâmplat

ÎNTÂMPLÁ, pers. 3 întấmplă, vb. I. Refl. unipers. 1. (Despre fapte, evenimente) A se petrece, a se produce, a avea loc. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu” sau determinat printr-un substantiv sau un pronume în dativ, indicând persoana sau obiectul la care se referă acțiunea exprimată de verb) Ce i s-a întâmplat? Ce se întâmplă cu cartea promisă? 2. A (i) se ivi (cuiva) prilejul; a se nimeri să fie într-un anumit loc (incidental). Mi s-a întâmplat să fiu de față. – Probabil lat. *intemplare.  

- via www.dexonline.ro

Unipersonal zice? Cu cutezanță poate de neacceptat pentru gramatica limbii române, după cum de altfel mă și ”trage” de urechi Word-ul românesc, spun, scriu și îmi asum că:

Eu mă întâmplu                Noi ne întâmplăm

Tu te întâmpli                   Voi vă întâmplați

El / Ea se întâmplă           Ei / Ele se întâmplă

...mie, ție, lui / ei, nouă, vouă, lor.

Și uite așa, într-o dezordine universală pe cât de aparentă, pe atât de substanțială, ne întâmplăm unii altora într-un carusel amețitor. Astfel că, singurul element impersonal de acceptat este sursa de inspirație a întâmplărilor noastre.

Mi-au trebuit, se pare, câțiva ani buni să înțeleg ce cândva mi-a părut ușor utopic uitându-mă în exprimare cu limitarea regulilor de gramatică și fără îndoială amuzată de felul în care suna, dincolo de măgulitorul  mesajului, atunci când mi-a spus că se bucură că ”i m-am întâmplat”. Am înțeles abia acum că de fapt asta se întâmplă constant. Ne întâmplăm unii altora și suntem prin noi înșine evenimente ”de întâmplat” în existențele altora.

Niciodată într-o doară.. Absolut niciodată ce e important nu e într-o doară. Fiecare din noi este într-un moment absolut un eveniment în viața cuiva, a altcuiva și apoi a altcuiva, într-un lanț de întâmplări cu tâlc și talc ..

Iar data viitoare când voi fi întrebată cine sunt, voi fi fermă spunând că: Eu sunt un eveniment, o întâmplare.

Tranziții

Treceți batalioane îmbibate în emoții Carpații înălțați de tranziții. 

Cred că trecerea pragurilor emoționale se întâmplă printr-un proces perfect individual; de la a-ți asuma decizia de a le depăși și până la momentul când le privești de peste umăr. Și totuși, nu suntem niciodată singuri 100% când se întâmplă. Ba mai mult, uneori suntem atât de norocoși încât să ne găsim ținuți de mână în noaptea adâncă a tranziției, iar zorii să ne găsească tot mână în mână. Iar mâna care ne atenuează căderea și ne corectează pasul când ne clătinăm pășind dincolo ne duce de dimineață la liftul cu care vom coborî în noi. Și ne vom întoarce metamorfozați la ce știam, schimbați, mai curați și mai luminoși, mai liberi și mai clari.

Mulțumesc.

”Everything Is Connected”

Poate că Box office-ul, în măreția sa, nu a găsit resursele adecvate abordării lui Cloud Atlas în profunzimea sa. Poate că pașii spre deschidere sunt mai mici și mai timizi decât am fi crezut. Poate că într-adevăr revoluțiile în Univers au nevoie de mai mult timp pentru ca noua ordine să se instaureze, iar noi să uităm să gândim, ci doar să simțim, să transcedem limitările conștienței și să ne asumăm că suntem infiniți și eterni în forme diferite, în spații și timpuri care se întrepătrund ocazional și decisiv pentru existențele noastre. Poate că e nevoie de mai mult timp ca să ne desprindem de ce am fost învățați și să ne lăsăm inundați de Bine pentru că asta e direcția în care mergem. Să ne dezvățăm de mecanisme artificiale de păstrare a ordinii. Ordinea vine din noi pe cale naturală, din asumarea faptului că ne reinventăm cu fiecare gest și gând, că timpul e relativ și că mereu ne vom regăsi unii pe ceilalți în momente diferite, ne vom intersecta și ne vom continua apoi propriul drum, într-o ciclicitate ce se derulează într-un timp nedefinit, variabil și distinct pentru fiecare dintre noi, aliniindu-ne unii la ceilalți doar în momentul de coliziune dintre noi. Suntem energii în stare pură, iar dincolo de întâlnirea concretă rămânem conectați mai presus de spațiu și timp,  conținându-ne unii pe alții și purtându-ne involuntar reciproc prin aspecte și etape diferite ale existenței noastre.

Citatele de mai jos pot conține spoilere pentru cine nu a văzut filmul și intenționează să o facă cu minte limpede și fără influențe.

“Belief, like fear or love, is a force to be understood as we understand the theory of relativity and principals of uncertainty. Phenomena that determine the course of our lives. Yesterday, my life was headed in one direction. Today, it is headed in another. Yesterday, I believe I would never have done what I did today. These forces that often remake time and space, that can shape and alter who we imagine ourselves to be, begin long before we are born and continue after we perish. Our lives and our choices, like quantum trajectories, are understood moment to moment. That each point of intersection, each encounter, suggest a new potential direction. Proposition: I have fallen in love with Luisa Rey. Is this possible? I just met her and yet, I feel like something important has happened to me.”

― Isaac Sachs

"Sixsmith, I climb the steps of the Scot monument every morning and all becomes clear. Wish I could make you see this brightness. Don't worry, all is well. All is so perfectly, damnably well. I understand now that boundaries between noise and sound are conventions. All boundaries are conventions, waiting to be transcended. One may transcend any convention if only one can first conceive of doing so. Moments like this, I can feel your heart beating as clearly as I feel my own, and I know that separation is an illusion. My life extends far beyond the limitations of me."

― Robert Frobisher

  

“Our lives are not our own. We are bound to others, past and present, and by each crime and every kindness, we birth our future.”

 ― Sonmi-451

 ”At this point in my life all I know, Sixsmith, is that this world spins from the same unseen forces that twist our hearts.”

― Robert Frobisher

Archivist: "In your revelation you spoke of the consequences of an individual's life replicated throughout eternity. This mean that you believe in an afterlife? No heaven? Or hell?"

Sonmi-451: "I believe this is only a door. When it closes, another opens. If I care to imagine heaven I would imagine a door open and behind it I will find him waiting for me."

Sheet of Paper

“All I need is a sheet of paper
and something to write with, and then
I can turn the world upside down.” 
― Friedrich Nietzsche