Pentru că aşa trebuie, nu?

Asta e demnă de etichetă. E o categorie atât de vastă. Îmi pare rău că nu pot completa postul lăsat în suspans ultima dată, dar acum nu mă simt cu toate cuvintele la mine pentru subiectul acela. Poate altădată. Cel mai probabil.

M-am tot întrebat mereu de ce oamenii disimulează atât de mult. De ce se chinuie să îşi îngroape propriile lor trăiri şi sentimente, când ar fi atât de simplu să fie altfel? Şi în mod paradoxal aşa merg lucrurile, ca într-un imens malaxor, se macină şi se cern. E ciudat cum chiar reuşeşti să induci ceva ce nu e din tine la propriu, ci o simplă diversiune, o imagine. Şi unora chiar le iese. Unii nu au nevoie, sau o fac atât de bine încât ajungi să întrebi aşa ca mine. Unii obosesc de la atâtea scenarii. Ce e real şi ce e prefabricat atunci? Unde se termină ce e real şi începe ce nu e din tot ce se oferă? Poate că toate sunt nişte roşii de seră, aditivi din pâine, E-uri din biscuiţi.

Anabolizanţi.

Despre schimbări

Mi-era teamă să nu uit, dar îl vom discuta altcândva. Poate mâine. Mi-e tare somn şi e recomandat să dorm, pentru că sunt restanţieră.. Nite nite.

Şi eu.. :)

În zorii libertăţii

What can be better?

So.. Bună dimineaţa!

Şi apropo.. a nins ieri.

un Azi în două acte

Am nodul acela în gât. Azi e în fiecare zi, ce-i drept, dar eu vreau să mă refer la Azi, deşi nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Poate mâine. Poate luna viitoare.

I

Am fost la Senat, unde am ajuns cu noroi până la genunchi acumulat cu grijă (nu a mea) din RATB, cu un zâmbet crispat de nervi pe faţă, unde am avut o dispută cu un funcţionar zonal care susţinea că 15 Ron nu e mult pentru vizitarea măgăoaiei, în timp ce eu încercam, fără succes să îl intreb atunci ce înseamnă 1,5 Ron cât costă biletul la Grădina Zoologică comparând îngrijirea animalelor cu ştergerea prafului, geamurilor, marmurei şi pardoselii imensităţii. M-a trimis să îmi fac asociaţie când i-am spus că mă gândesc la un proiect în direcţia asta. Un dobitoc.

Măcar s-a votat legea privind ocrotirea animalelor.

74 pentru, 1 împotrivă. Acela singur împotriva tuturor, rebelul, din ce considerente nu o fi fost oare de acord? Fetişisme cu animale? Spang? Poate că de fapt la Zoo am fost azi, iar altcândva la Senat.. mai demult când eram micuţă. Şi au gratii şi acvarii acolo. Şi maimuţe cu fundul roşu. La vedere. Iar diferenţa constă fireşte în virgula din preţul biletului.

II

Mi-e foarte dor de primăvară, de vară nici nu mai vorbesc. Parcă mor în fiecare zi câte puţin. Nu ninge, nu e soare, e doar mocirlă. La propriu şi la figurat. Măcar dacă ar fi doar una, ar indupleca-o şi pe cealaltă.

Se spune că oamenii nu se îndrăgostesc iarna, pentru că sunt înfofoliţi şi nu sunt la fel de atrăgători cu backgroundul ăsta cenuşiu. Aş putea să aştept, în cazul în care a ratat vara asta. Been there.

Am găsit întâmplător un citat de Ionel Teodoreanu şi l-am recunoscut ca fiind din "La Medeleni", cred. Mi-am amintit exact momentul în care l-am citit în urmă cu mulţi ani şi mi-a atras atenţia. E foarte trist şi îmi asum acest expensive trafic cu sensibilisme.

"Când eşti trist, îţi vine să dormi şi să uiţi, să îţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau dacă eşti singur şi nu ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale. Da, îţi vine să dormi când eşti trist şi să uiţi, dar când te trezeşti, iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi."

Dormim?

Placă de sunet, caut cauză pierdută.

Cu cât mai pierdută, cu atât mai bine. Sunt colecţionar. Rog seriozitate. Aşa ar suna anunţul meu. Prietenii ştiu de ce.

S-a deschis perioada de aplicaţii. Trimiteţi cu încredere CV-ul şi scrisoarea de intenţie la adresa de e-mail popescu.sandra@gmail.com .

Luna Decembrie îmi permite, ba chiar cred că insistă, ca lună de bilanţ ce se numeşte a fi, să afirm că a fost cel mai suculent an în acest aspect. Afinităţile nu se discută însă, nu-i aşa? Nici dezamăgirile. Se contorizează totuşi. O fi bine, n-o fi bine? Câte lucruri în lumea asta există şi nu se justfică?

Apropo.. Câte întrebări se lansează în fiecare zi? Şi lansate rămân.

Câţi ochi se închid în fiecare zi? Mai mulţi decât ştim noi oricum.

Câte speranţe mor sugrumate, asfixiate, electrocutate, decapitate, supradozate sau mai rău... de bătrâneţe?

Câte idei mor în faşă sau nici nu se nasc, pentru că aşa cum am citit pe fugă dintr-o carte ,într-o librărie într-o oarecare zi, botezul e scump, iar inmorântarea şi mai şi?
De câte cauze pierdute e nevoie pentru o schimbare?

Draft

Nu ştiu efectiv cum să denumesc articolul ăsta, pentru că m-am gândit la o gramadă de lucruri, iar acum, în timp ce mă spălam pe dinţi m-am hotărât eu în unanimitate că... nu i se potriveşte nimic.

Sunt un amalgam de lucururi zilele astea, parcă mai ceva decât de obicei. În căutările mele neobosite, azi am reuşit în final să iau parte la o activitatea "Salvaţi Copiii". Întotdeauna am fost de părere că nimic nu te poate ferici mai tare ca atunci când salvezi pe cineva arătându-i ceea ce nu vede sau partea plină a paharului când nu o vede decât pe cea goală, adică altfel spus, traficul cu speranţă, când i-e foame şi ai nişte biscuiţi în buzunar, prin dragoste. Nu contează cum, pe trecerea de pietoni, de o absenţă, de ceva de care se teme. Nu ştiu... Încerc să mă regăsesc în câte ceva şi în mod amuzant întotdeauna aveam viziuni de mare salvator al lumii, că o să răstorn tot ce e rău şi doare. Copilărisme. Au fost multe sentimente la mijloc. Cred că în ciuda tuturor enumerărilor ăstora, suntem uneori prea laşi ca să salvăm sau chiar să ne lăsăm salvaţi. Şi asta e o "subţirică" aplicabilă multor aspecte din viaţa mea, se ştiu ele.

Oamenii sunt tare ingraţi şi m-a durut azi mai ceva ca altcândva. Egoişti şi atât de singuri. Bărbosu' trebuie să aibă pesemne mare răbdare cu noi. Uneori merităm atât de puţin.

Copii defavorizaţi, săraci, abuzaţi, exploataţi, seropozitivi. Mi se părea atât de ciudat cum mă luau în braţe, de parcă nu mai fuseseră luaţi în braţe niciodată. Şi mi-am amintit de toate prostiile din capul meu. M-am simţit prost faţă de mine. De-ar "ţine de cald" în toate "escapadele" existenţiale.

Ieşi, copile bălai, cu faţa la Soare...

Aşa e!

Despre NIMIC

Nimicul cred că este cel mai suculent subiect. Ştii cu cât Nimic poţi umple o pagină? Cu mai mult decât iţi poţi imagina. Literă cu literă, rând cu rând. Fără scrupule. Până epuizezi toată sursa de incoerenţă nervoasă din tine, adică până rămâi cu Nimic. De fapt sunt tristă. Ieri mai aveam o reminiscenţă de fericire sintetică în mine, dar azi.. ei bine, pei azi e o altă zi, trebuie să o tratăm cu specialitatea casei - diversitatea, dar atât de obositoare uneori. Aşa cum spunea cineva, mă construiesc şi mă dărâm într-o zi cât alţii în zece, pe sistemul Fiul cel Mic al Împăratului - care creştea "intr-o zi cât alţii în zece", că doar am copilărit împreună şi învăţat câte ceva - rapiditatea fulgerătoare şi miracolul naturii.

De fapt, cred că am picat de pe portativ, m-am ridicat până undeva pe la un Do sau chiar Re, dar acum cred că sunt suspendată de suportul lui Do, de prima linie a portativului adică, şi fac tracţiuni. I am powerful. Păcat însă că îmi alunecă mâinile. Are just emotions taking me over.

La Piovra

Am avut brusc un impuls urmat de o revelaţie, căutând un CD cu poze, am găsit unul pe care era scrisă o anume melodie şi aşa am făcut conexiunea cu melodia pe care am redescoperit-o după foarte mulţi ani cu doar câteva minute, mai exact de când scriu.

Mi-am amintit de "Caracatiţa". Nu ştiu cine îşi mai aminteşte, dar eu nu o pot uita. Şi asta din considerente absolut afective. Pentru că îmi aminteşte de o anume atmosferă din familia mea. De care mi-e atât de dor. Îmi aminteşte de serile de vineri când eram cu toţii captivaţi de eroul Corrado Cattani şi cel mai probabil sunt nişte conexiuni în mintea mea, sunt revelate nişte fragmente din copilăria mea. Şi poate că mereu o să o facă. Mă bucură şi îmi trezeşte nişte emoţii tare puternice.

Mia mă ţinea de mână (aşa cum obişnuieşte) şi în episodul în care Catani este împuşcat, tensiunea atingea, fireşte, cote astronomice şi atunci a strigat "Fugi! Fugi!" (pesemne că era urmărit - iar eu, copil sensibil, nu puteam urmări momente din astea tensionate şi îmi ascundeam faţa, ca şi acum de fapt, uneori),.. am ţâşnit din mâna ei şi... am fugit! Fireşte că am stricat momentul, toata lumea a izbucnit în râs, iar palpitaţiile au dispărut.. Am rămas evident în istoria şi albumul familiei. Iubesc amintirile astea. Cred că, oricum, eu sunt 80% amintiri, colţul de fericire din mintea oricui. Cred că datorez eternă recunoştinţă oDC-ului (iar acum mă pocneşte un pic râsul ironic pentru că teoretic mă simt moralmente o hoaţă când îl folosesc), dar uite că mi-a adus multă bucurie în seara asta. Voi pune melodia "bine", pentru că intră la categoria "cutia de pantofi de pe dulap", astfel încât să nu i se uzeze efectul magic.

Melodia s-a cam sfârşit, iar mica mea incursiune în copilărie se opreşte aici.

Smile on.

Turist la mine în ţară

M-am întors ieri de la Sovata. Sovata este un oraş în România.

"Situata la numai 15 km de Targu Mures, la o altitudine de 475 m, la poalele Muntilor Gurghiului, statiunea beneficiaza de un climat subalpin cu veri racoroase si ierni blande, un climat care are o actiune calmanta asupra sistemului nervos. " (http://www.turisminfo.ro/turint/balneo/sovata/sovataprezentare.htm)

Da? Ei bine, asta era descrierea de pe un site de prezentare a staţiunii balneo Sovata. Acum să facem o corelare între partea cu "sistemul nervos" şi "oraş în România". Şi uite cum buluc buluc mi se înghesuie in minte avalanşa de furii spontane când am realizat că deşi NU trecusem graniţa în niciun fel departe de conştiinţa mea, se vorbea maghiară. Mult. Doar maghiară cu mici issues (ca să le zicem cumva) spârcâite de română. Am văzut negru în faţa ochilor timp de 3 zile. Totul era tradus în maghiară, asta ca să nu admit că erau de fapt traduse din maghiară în română, pentru că este aberant.

De cum am ajuns plină de nervi oricum, pentru că petrecusem singură în autogara din Sighişoara 1h jumate, în frig şi înconjurată de mai mulţi dubioşi decât dacă mi-aş fi imaginat propunându-mi, am ajuns în Sovata cu un maxi taxi care părea că la un moment dat apropiat se va dezmembra, asta în timp ce eventual se va desprinde de pe carosabil şi îşi va lua zborul. Maxim de adrenalina! Iar când am ajuns, pentru că absolut minunat, rămăsesem şi unicul pasager, m-a debarcat spiritualul şofer undeva unde nu era nici ţipenie de om, nu mai călcasem în viaţa vieţilor mele, băieţii nu veniseră după mine încă pentru că haosistul ăla se teleportase cu şareta lui până acolo şi apogeul a fost o voce beţivită care se auzea de nuş' unde şi care urla ceva fotbalistic de nereţinut. În acestă vâltoare am ajuns la hotel unde la recepţie madam vorbea ungureşte. M-am oprit din agitaţie ca în filmele cu proşti şi m-a pocnit râsul. Apoi la restaurant, puştiul vorbea o română cel puţin chinuită, iar în jur erau doar trişti vorbitori de maghiară.

În ziua plecării, la recepţie din nou am fost la un pas de a îmi etala convingerile pentru că aşteptând ok'ul dat de cameristă (în maghiră fireşte!) prin walkie talkie (!) să predăm camera, două persoane se cazau, evident vorbind TOT în maghiară au dat buletinele pe care subit mi le-am imaginat îndesate pe gâtlejul ăla prin care ieşeau bozgorismele pentru că.. Surpriză! Ce scria oare pe ele? România.

De Ce?

Pur şi simplu... De ce? De ce 1000 de lucruri... Fără nume, sub acoperire, sau doar prea greu de rostit pe care nu le vei afla poate niciodată, dar care există şi te hăituie la orice schelet anemic de gând? "De Ce"-uri care nu au răspuns şi care îşi îngroaşă rândurile atât de simplu, cuvinte pe care le-am scris odata din inerţie, pe nerăsuflate umplând o pagină.

Fără punct şi fără virgulă.

Celebra întrebare.

Şi totuşi, De Ce? Spune tu.

H a z a r d & to do or not to do it

M-am întrebat în nenumărate rânduri sau cel puţin în nenumătare momente în care inevitabil situaţia mă apăsa, cum sunt îmbinate piesele astea care formează cam ce numim noi viaţă. Iniţial cred că tendinţa e să crezi că există o anume Voia Întâmplării. Bullshit. Refuz să admit că lucrurile au loc întâmplător. Nu cred în coincidenţe, ci doar în amănunte care au un scop bine definit. Suntem liberi să alegem, iar alegerea atârnă uneori de cel mai banal element, care devine decisiv. Hazardul e mai puţin hazarduos dacă îi găseşti explicaţia potrivită şi nu i te împotriveşti, pentru că se întâmplă până la urma tot aşa cum trebuia să fie, oricât de tare ar durea uneori, sau cât de tare ne-am împotrivi. Poate că ceea ce îţi doreai nu era şi ceea ce-ţi trebuia. Uneori pur şi simplu alternezi între a face ceva şi a nu face şi deşi banal, realizezi apoi cât a însemnat şi cum poate schimba ceva esenţial. Poate că este mai bine să faci ceva şi să regreţi după aceea că ai făcut, decât să nu o faci niciodată şi să te găseşti în postura eternei şi ridicolei întrebări "Cum ar fi fost dacă..?".

Inimi neînfricate. Să rişti sau să nu rişti, să joci şi ultima carte, să crezi în cauze pierdute, să speri că eşti TU acela care îl va transforma pe imposibil în posibil, să crezi că poţi schimba lumea.

Să crezi în fluturaşii din stomac.

How Am I Doing?

Nu shtiu. Cresc. Nimeni nu m-a intrebat insa daca vreau, daca imi place, daca am vreo obiectzie. Am! Pur shi simplu cresc. Shi mi'e dor de mine. Shi asha ne ascundem in spatele degetului shi in spatele cuvintelor shi omitem simplul, evidentul shi in fond ceea ce conteaza, ceea ce e adevarat shi obiectiv, care priveaza lucrurile de complicatzii, ne inchidem in noi shi ne pierdem pe parcurs. Ne regasim in fragmente de cartzi, versuri shi filme shi le revedem la nesfarshit, le punem pe repeat sperand ca asha le vom aduce in viatza noastra. Ne hazardam in intrebari shi ecuatzii...

... cand ne e somn shi nu putem dormi

... cand e mult shi e greu

... cand ne repetam la nesfarshit aceleashi sintagme sperand ca ni le vom insushi

... cand nu mai shtim sa deosebim lucrurile

... cand optimismul e prieten la catarama cu sperantza, dar ea il lasa balta in ploaie

... cand te apasa ironia

... cand nu shtii cum, deshi ai vrea

... cand vrei sa fugi shi nu shtii unde

... cand eshti dezamagit

... cand vrei sa pui stop.

(...mai mentzionez ca "How am I doing" e o melodie care intr-un anume context, pe care cel mai probabil il voi aborda la un moment dat, m-a inspirat sa scriu asta shi nu o acuta convalescentza narcisista)

(Ploua)

Doamna Toamna

Abuziva shi avida.. S-a instalat sh mi-a spulberat cu nonshalantza singurul gand cu adevarat frumos, ca va fi inca vreme calda, cu soare generos shi nisip fierbinte. O primire rece shi lipsita de caldura promisa meteorologic, care clar se pare ca intarzie sa apara. Am plecat pe o caldura infernala, dar se pare ca de doua luni pentru mine este tot toamna.. De parca ar shti ca nu-mi place.. Cum sa mai am rabdare pana vara viitoare? Vreau sa ma mut la Tropice..
Se da o lupta intensa. Ii arunc manusha ca un mushchetar dezonorat shi in plina misiune. Ea ma presioneaza sa pun "bine" sandalutzele shi tricoashele, eu nu vreau. Ea incearca sa ma determine sa inchid geamul, eu scot pilota. Ea toarna ploaie, eu ies cu bicicleta..
Nu sunt pregatita moral pentru frig shi ploaie, Bacovia shi Lacustra sa ramana doar in volumul lugubru de poezii, eu vreau soare, oameni veseli, chiuituri de copii, bretelutze shi arteziene..
Obiectez, Onorata Instantza!

Noch einmal

Se pare ca mai reushesc sa scriu o data cate ceva aici. Consecventza cred ca nu a fost din pacate punctul meu forte si regretele nu intarzie sa apara, pentru ca probabil ca ar fi fost qusi-interesant sa vars aici vrute shi nevrute cu iz deutschesc..Aceeashi masa, acelashi caluculator, 2 saptamani, cred, mai tarziu.. Shi o invalmasheala de lucruri imi vin in minte shi nu shtiu exact in fatza carui aspect sa ma opersc. Shi parca atat nu-mi place cand scriu asha intr-o vibrare d-asta violenta de violete, ca probabil daca ash scrie cu stiloul, foaia ar fi plina de pete de cerneala.

Lucrurile se schimba in noi, subtil, tiptil, fara prea mare zgomot, iar ceea ce mai devreme scriam intr-un mail intr-un val de inspiratzie este ca schimbarea se pregeteshte in timp, dar are loc intr-un singur moment. avem multe aspecte care uneori nu depind de noi, iar asta ne face necunoscutzi pentru noi inshine.
M-am obishnuit aici, iar problema, daca o problema era, nu consta in incapacitatea mea de adaptare, ci la insuficientza mea de a face lucrurile sa aiba sens. Pur shi simplu ajungem sa ne obishnuim, iar ceea ce suntem, e o suma de obishnuintze, ashadar daca peste o obishnuintza trecuta s-a ashezat o alta obishnuintza, noua, ea e de natura sa ne coordoneze.

Sunt teribil de multe lucruri de spus.. N-am timp, n-am starea necesara shi sunt absolut obosita, ca mereu de altfel. Despre oameni, despre mancare, stil de viatza, trasaturi de caracter comune ale popoarelor, Dachau, Dr. Böhm, Isabela, Dakus shi o inshiruire de nume care nu ar fi scurta. Iar aspectul oamenilor cred ca ma imbie mai ceva ca oricare altul.. Ce amalgam nedefinit de lucruri atat de la fel, indiferent de natzionalitate, sau cultura shi atat de diferitzi prin lucruri derizorii chiar shi construibile, de obishnuintza sau obicei, dupa cum spuneam.
Numai abstractitatzi shi, paradoxal, atat imi displac, dar parca fara voia mea, ma indepartez shi gravitez in jurul a nimic concret. Am intzeles atat de mult.
Sunt bine. Mai... Mai e putzin doar, pentru atatea lucruri, nu doar pentru unul singur.
Martzi.. Inca martzi pentru mine.
Mi-e dor de mare...

"mini INTERNET C A F E T E R I A"

Sau cel putzin asha scrie pe usha. Destul de internatzional, nu?
Ma cam chinui de cand am venit in Germania, adica doua saptamani, sa pun litera pe aici, dar intr'un cumul de factori .. n'am prea reushit, dupa cum se poate observa. Se sta la calculator cu programare, dar cel mai probabil e un haos aici, sau cel putzin te frige privirea shi ashteptarea celorlalTE, sau rusaoicele sunt aici dupa coltz pandind.
Deshi undeva in noapte shi destul de tarziu, ash spune, adica 01:55, ma sfortzez cu ultimele stroape de energie dintr'o acuta lipsa de somn sa scriu cate ceva, caci asha se cuvine, iar miracolul naturii de a gasi deschisa "mini cafeteria" la aceasta generoasa ora, nu ma instiga fireshte decat la o fructifica. Fireshte, de asemeni, ca tensiunea e shi ea parte din propozitzie avand in vedere ca nu ma intreb decat ce s-a intamplat cu Schwester Anna, care "patroneaza" acest Wohnheim de Mädchen shi evident fiind atat de tarziu am shi un sentiment ushor bizar ca tocmai se aud nishte pashi.. Pfiu! Doar o rusoaica, probabil, care se respecta sambata seara cum ne-am respectat shi noi fireshte seara trecuta shi am revenit in acest lacash cu interventzii sustzinute.
Mi-e teribil de somn shi ma apasa o incoerentza usturatoare. Iar in general cand incerc sa redau cam ce se intampla pe aici, nu dau cine shtie ce randament. Viatza e cu totul alta.. Alte principii, alte considerente, altzi oameni, femei imense prin constructzie, barbatzi sarutandu-se cu drag shi pasiune in U-bahn, un spatziu in care e ok daca bei pe strada sau in mijloacele de transport in comun, excesiv de multzi musulmani.
Imi place Romania. Sa se consemneze acum shi pentru totdeauna, pentru ca cel mai probabil nu o voi mai recunoashte curand.
Fireshte ca aspecte bune shi rele se ciocanesc unele de altele, dar in esentza, acasa este poate acasa shi aia primeaza. Poate. Nu shtiu. Nu sunt sigura de nimic in momentul asta. E un soi de bulverseala. Totushi nu ash vrea acasa, sunt multe alte lucruri pe care inca sa le vad shi mi-ar face bine sa shtiu ca ACASA inca ma ashteapta, atat cat poate shi este nevoie, k are incredere, ii e dor de mine, crede shi spera in momentul in care dupa ce voi fi vazut multe bune shi rele, ma voi intoarce tot la ea..

Mi-e dor de mare..

Uneori...

... ai impresia ca lucrurile trec prin tine.

... ştii că sunt lucruri pe care trebuie să le spui, dar pur şi simplu nu îţi iese.

... ai pleoapele grele şi totuşi nu le poţi închide.

... ţi se preling lacrimile pe obraz nu de tristeţe, ci de uşurare.

... ti'e frica sa privesti inapoi.

... ti'e dor de tine insuti, Apolodor.

... trebuie sa accepti pentru ca nu depinde de tine, niciodata insa sa te resemnezi, resemnarea este pentru lasi.

... te intrebi cine mai esti, sau ce a mai ramas din tine.

... plangi ca un copil cu pumnii stransi la ochi si suspine lungi si ti'e bine.

... nu iti vine sa crezi ca ti poate intampla si tie.

... nu stii cum sa multumesti hazardului sau Cui trebuie pentru tot si pentru toate.

... nu te simţi singur deşi ai avea toate argumentele.

... te simţi singur deşi eşti înconjurat de lume.

... "zero" e mai apasator decat "infinitul".

... orice e prea mult sau prea greu.

... vrei, dar nu poti.

... trebuie sa accepţi pentru că nu tu decizi.

... lumea este atât de mică incât ne izbim unii de alţii în cele mai neaşteptate situaţii

... poti si nici nu stii sau nu crezi ca asa este.

... crezi ca esti furios, dar nici macar asta nu esti.

... stii ca trebuie sa ai rabdare, dar nu stii si cum asta.

Şaptezeci

70 de ani, undeva, cândva poate, in 2057, daca ne facem mai buni, mai cuminţi. Atât. Nu mai mult. Într-un balansoar trendy fancy, cu o pălarie cu boruri mari elegante, ochelari de soare fumurii, dar probabil auzind vag şi bineînţeles selectiv, cu mulţi nepoţei roind în jurul meu.

Ce-mi doresc eu mie... O dulce Românie! Un feat. cu Eminescu? Nu neaparat...

Aproape de a-mi încheia mandatul sa îmi permit luxul de a fredona, zambind mulţumită, in timp ce filmuleţul vieţii se derulează leneş în mintea mea:

Edith Piaf - Non, Je Ne Regrette Rien

Non, Je Ne Regrette Rien

Non, Rien De Rien, Non, Je Ne Regrette Rien

Ni Le Bien Qu'on M'a Fait, Ni Le Mal

Tout Ca M'est Bien Egal

Non, Rien De Rien, Non, Je Ne Regrette Rien

C'est Paye, Balaye, Oublie, Je Me Fous Du Passe

Avec Mes Souvenirs J'ai Allume Le Feu

Mes Shagrins, Mes Plaisirs,

Je N'ai Plus Besoin D'eux

Balaye Les Amours Avec Leurs Tremolos

Balaye Pour Toujours

Je Reparas A Zero

Non, Rien De Rien, Non, Je Ne Regrette Rien

Ni Le Bien Qu'on M'a Fait, Ni Le Mal

Tout Ca M'est Bien Egal

Non, Rien De Rien, Non, Je Ne Regrette Rien

Car Ma Vie, Car Me Joies

Aujourd'hui Ca Commence Avec Toi

Asta îmi doresc!

Evident, dupa ce tot restul vieţii sau cu indulgenţă, după 40 împliniţi cu brio, voi fi cântat Frankie Sinatra - I Did It My Way.

Hehehe... Pâna la proba de foc, Balansoar 2057... Let It Be... :D

Apusul in ipostaze cromatice

O zi calda de vara pe-nserate + ...

19:22

... + triste linii de cale ferata +...

19:21

... + un geam imbacsit pe care cu greu l-am fentat ...

19:20
... = Apusul surprins din trenul ce ma restituia fara voia mea agitatziei citadine...

... la km de mare.

Ploua?

... aproape. Am postat mai devreme din gresheala, dar nu am de gand sa il rectific pe acela, ci sa incep altul. Ma amuza ca tot ceea ce contzine este o intrebare postata chiar la ora 20:20:00, fara raspuns acolo, dar care ishi poate gasi raspunsul aici, nu?

Ploile de vara sunt parca episodul doi pentru "noptzile de vara". Romantisch.

Tuna shi fulgera shi a fost ataaaat de cald azi... Ploile astea sunt o binecuvantare pentru verile incendiare. Iuuuu... Vantul arunca asha nishte stropi racoritori pe geamul asta larg deschis pe care chiar nu am de gand sa'l inchid shi parca stau exact in calea lor, e o boare rece teribila, ca parca ash vrea s'o cuprind cu totul.

Ce pacat ca vecinii ma cunosc, ca nu mai am 15 ani shi ca nu mai pot ieshi descultza in ploaie cu coditzele impletite de mama. Exact asta imi doresc acum. Sa fiu copilul ploii shi sa fac dansul norilor, sa'mi curga shiroaie mari de apa pe fatza shi sa mi se innoada picaturile sub barbie.

Daca ploaia ar spala tristetzea, deziluzia, invidia, deznadejdea, ura, durerea, rautatea, ash face lobby ca strazile sa fie pline. Ce shanse ar fi?

Ploua!:)

Ploua?

NoptziLE de vara!

Ei bine, sunt "noptzile" shi nu "noptzi", pentru ca din succesiunea de noptzi ale anului, noptziLE de vara au ceva nebun in componentza lor, un nushtuce shi'un nushtucum irezistibil. Shi parca bezna, frigul shi deznadejdea noptzilor de iarna, sau umezeala celor de toamna ishi gasesc compensarea in cele de vara.

Initzial am vrut sa scriu altceva, dar pentru ca o mie de ganduri imi cutreiera mintea pe minut, am schimbat macazul in fatza paginii albe, pentru ca e teribil de vara, teribil de noapte shi teribil de clasic, iar linishtea asta greierita o iubesc shi ma fascineaza de cand eram mai copil decat sunt acum shi care era sperantza vie in anotimpuri de grea incercare pentru mine, ca toamna shi iarna cand ma simt constransa de limitarea aia nesuferita a spatziului.

Mie imi place sa fie cald, iar acum este...

Poate mai cald decat ar trebui? Dar shi ce daca? Noptzile au ceva senzual in ele, racoros shi naucitor, miroasa a tei. Iar mie imi trezeshte golul acela in stomac. Mai cred de asemeni ca verile au fost create pentru a iubi, pentru a alerga de nebun descultz cand ploua torentzial shi cald, pentru a'tzi toci noaptea talpile sub clar de luna, care e ca un banutz reflectorizant shi pentru rasariturile acelea devastatoare, pentru greierii care vocifereaza fara odihna pana predau shtafeta trilurilor de pasarele, pentru a sta agatzat in plasa unui hamac din care sa numeri stelutza cu stelutza pana adormi.

Shi cat de macabru este sa prinzi rasaritul la birou, cu geamul larg deschis in fatza cand mijesc zorile, cu ochii mari de nesomn, cu patul nefacut in apropiere shi asta pentru ca in lenea'tzi caracteristica proiectele de predat s'au facut stiva in agenda shi nu ai alta alternativa.. Macabru de'a binelea, mai ales la gandul ca nu asha se petrec noptzile de vara.

Shi poate, ca toate lucrurile bune din viatza noastra de altfel, nu ar insemna atat de mult sa fie la dispozitzie 365 de zile... Lucrurile bune se alterneaza cu cele rele, astfel ca dupa cele reci, cele calde sa fie dulci shi naucitoare.

Sa ciripeasca dar greierashii, vantul sa mai foshneasca frunzele, iar teiul sa'shi vanture parfumul...

Poveshtile...

...suntem noi, iar mie imi plac teribil poveshtile, ash mai vrea shi acum sa aud seara la culcare shi sa adorm asha, intre fraze de basm. Cred ca totzi avem povestea noastra, iar una dintre temerile mele este ca intr'o zi ash putea constata ca timpul a shters cu indiferentza pasaje din memoria mea.

Totul incepe cumva... Deschidem ochii rasunandu'ne in urechi poveshtile rostite de bunici, scumpii noshtri bunici in ashteptarea lui Mosh Ene, apoi ne construim shi derulam propriile noastre poveshti, pe care le scriem intr'o carte personala shi pe care o taram dupa noi oriunde, le avem in suflet shi sunt parte din noi. Suntem totzi printzi shi printzese, Cenusharese shi Frumoase din Paduri Adormite, Harapi-Albi, broscutze care sarutate cu dragoste shi foc se transforma in veritabile bijou'uri coborate de pe coperta Vogue, totzi desprinshi din pagini de cartzulie, care ishi intregesc poveshtile pas cu pas, le consuma moment de moment, se metamorfozeaza sub efectul trairilor shi al sentimentelor.

Ei bine, sunt poveshti de care nu vrei sa te dezlipeshti, care nu vrei sa se termine, pentru care ai da orice sa mai ai cateva pagini de rasfoit, poveshti pe care nu apuci sa le termini de citit pentru ca te plictisesc shi nu te "prind" in valtoarea lor, poveshti scrise inghesuit shi greu de parcurs, ca de altfel shi poveshti ushor de "digerat", poveshti scrise pe pagini albe shi mate sau lucioase, poveshti scrise pe pagini ingalbenite de timp, prafuite shi sensibile... poveshti fericite shi poveshti triste, sau chiar poveshti fara sfarshit, poveshti pe care le'ai reciti la nesfarshit, repetibile, toate la fel aproape, cu elemente compilate, ca un topping de pizza, cu aceleashi ingrediente regasite aleatoriu shi in alte sortimente.

Iar personajele complexe, rotunde sau plate, transparente sau opace se intersecteaza sau interactzioneaza intr'un punct sau sunt parte intregitoare dintr'o alta poveste, nu lasa nimic in urma sau marcheaza, sunt prinse intr'un joc din care din pacate, lipseshte cu desavarshire butonul de "pauza", pana te aduni pentru ca apoi sa dai din nou "play".

Toate incep cu "a fost odata ca niciodata..." shi se incheie cu "... shi au trait fericitzi pana la adanci batranetzi" sau "...shi'am incalecat pe'o capshuna shi v'am spus o mare shi gogonata minciuna".
The End ... (?)

Prolog

Am stat câteva secunde cu mâinile încrucișate, privind fățiș pagina asta care aștepta amenințător să fie scrisă, ca o responsabilitate autonomă pe care mi-am luat-o prin construcția blogului ăstuia. Recunosc.. din capul locului, franc și răspicat, că e reacția mea obișnuita vizavi de începuturi. E un soi de "nuștiucum" teribil, apăsător și uneori încrâncenat. La secțiunea "despre mine" nu scrie prea mult. N-am știut exact ce. 

Mi se pare că azi nu sunt cine eram ieri, cu atât mai mult nu garantez pentru mâine. 

Așa mă voi "construi" și "demola" online probabil, așa cum o fac în fiecare zi de nenumărate ori. Mai precis mă voi redescoperi, pentru cazul în care m-am rătăcit. M-am decis să scriu. Nu știu ce, nu știu pentru cât timp aici sau așa, pentru că schimbările mele de direcție sunt o confruntare uneori chiar și pentru mine. Întotdeauna am scris, vrute și nevrute, am umplut pagini și am consumat pixuri, am tocit tastele.

Începuturile oferă un sentiment de nesiguranță. Cred că asta este la mijloc, bine camuflată și care bate la scor strâns vâltoarea necunoscutului, nou-lui, eventualului Bienvenue, ceva-ului gata de exploatat. D-aia nu încep cu începutul aproape niciodată, decât atunci când alternativa ar distruge în întregime firescul. Sau mai precis, mă amăgesc că îl fentez, pentru că începutul este prin definiție o etapă care nu poate fi arsă chiar dacă o admiți, chiar dacă nu. Chiar și ăsta e un început, dar ca să nu mă sperii foarte tare, nu-i recunosc meritele. 

Începutul e poate ceva teribil de important.. Poate de acolo și vorba celebră că "prima impresie.. bla bla". Așa îmi vin mie lucrurile la îndemana.. de-a-ndoaselea. Dar asta ar captura un post întreg, iar noi ne străduim aici să construim o introducere, pe care mai degrabă aș promite-o pentru mai târziu. Pot să o amân? 

Who knows.. it may be the begining of a beautiful friendship, n-aș vrea să o ratez.