Planuri, strategii şi priorităţi.

 "If you don't know where you are going, any road will get you there." Lewis Caroll.

Poate că schimbând un pic şirul firesc de gestioare a situaţiilor şi plusând pe alte aspecte decât în mod obişnuit, m-aş hazarda în a-mi susţin abordarea (pe care mi-o asum în totalitate) că înainte de a investi în planul A, deşi prioritar, poate că ar trebui ca back-up'ul să fie unul bine pus la punct, pragmatic şi realizabil, alive şi kicking la cel mai subliminal semn de eşec al râvnitului plan A. Abia apoi, după ce planul B va prezenta suficientă încredere, poţi să te dedici planului A, îndrăzneţ, riscant, şubred, dar pasibil de atâta fericire clară. Asta bineînţeles când realizabil şi realizat, planul A şi coincide aşteptărilor în temeiul cărora au fost duse demersurile. Dar asta e poate o altă discuţie, aparţinând unui calup separat de idei.

Uneori parcă nu-ţi permiţi să mai dai frâu liber pe câmpie unor priorităţi în lipsa paraşutei şi colacului de salvare, asigurării pentru situaţii de risc, calamităţi şi derapaje emoţionale. 

And all in all it's an age thing, fără doar şi poate. 

Adio, ignoranţă dragă, îmi lipseşti deja ca şi când.

Odeonsplatz, 2007.

Odeonsplatz, München, August 2007.

În mod ciudat mă întorc la poza asta mereu. Pentru mine e cea mai bună poză a mea. Poate că din punctul de vedere al corectitudinii  am altele mai bune, iar asta nu e decât o încercare semi-eşuată. Dar ceva mă cheamă periodic.  Expresia feţei ei şi curiozitatea imensă de a şti ce-i şopteşte el, iar ea la ce gândeşte. Apoi sunt în plan secund femeile care arată cu degetul ceva. Ce?

Pantofii lui fără şosete şi papucii ei. Nu pot să definesc niciodată poza asta şi cred că asta mă zgândără, ca orice neputinţă, dorinţa de revelare. E ceva în aerul ei care mă face să cred că nu e o femeie exaltând a fericire, deşi frumoasă şi cel mai probabil mai mereu alunecoasă, că niciodată cuvintele lui nu o ajung.

Mă întreb oare ce ar crede participanţii, care cel mai probabil nici nu stiu că au fost fotografiaţi, să se ştie subiecţi ai unei pleiade de scenarii proiectate de o oarecare minte, într-un oarecare oraş, într-o oarecare altă ţară, la o oarecare oră.

Simply classified.

"a câştiga" vs. "a obţine" = Diferenţă

Când "câştigi" în lipsă de concurenţă, cred că înţelept ar fi mai degrabă să susţii că ai "obţinut", nu câştigat. Nuanţe lesne de simţit.

Din ce în ce mai mulţi oameni "câştigă" bătălii şi chiar războaie prin "obţinere", sub falsa impresie a primei modalităţi. Şi apoi mai este şi aerul acela triumfător, caragios, de-o ilaritate autentică şi care fezează penibilul... Dramatică abordare a existenţei în orice caz.

Dar pentru că ei "câştigă" prin lipsă de concurenţă, cred că este în sine o problemă să te lupţi pentru ceva pentru care nu se mai luptă nimeni, că parcă resursele Terrei nu sunt totuşi atât de vaste încât să ne permitem fiecare căte un goal al nostru personal. Aşa că poate discutabilă ar fi însăşi calitatea mizei căreia îi lipseşte fix supralicitarea fără de care un câştig autentic  nu poate exista.

Şi atunci întrebarea poate firească: Unde-i victoria? Câştigul în detrimentul pierderii cui?

Precizare: sunt excluse discuţiei cazurile patologice, raportarea făcându-se exclusiv la persoane în deplinătatea facultăţilor mintale, indiferent de calitatea acestora, tocmai pe acest aspect mizându-se pentru explicaţie.

2011, I see you.

Planuri pentru noul an:

* să scriu mai caligrafic (în sensul de lizibil);

* să învăţ să fac cheese-cake şi tiramisu;

* să tac mai mult şi să gândesc mai puţin;

* să îmi reiau colaborarea cu imposibilul pentru ultima dată;

* să iubesc ca niciodată.

Nice voice.

România - factor de stres

Cu receptorul la ureche încercând să invoc spiritele luminate ale Baroului Bucureşti, evident entitate remarcabilă a societăţii româneşti, mi-am dat seama că poţi să-ţi pierzi cel puţin jumătate din viaţă în aşteptarea unui răspuns la capătul celălalt al firului, drept pentru care am decis să las pe fundal apelarea stimabililor şi să fac şi altceva în acelaşi timp, pentru că jumătatea de oră pe care tocmai am pierdut-o în modul complex tocmai precizat mi-a creat prezumţia pe marginea irefragrabilului că poate fi doar o jumătate de oră dintr-un lung şir al altor jumătăţi de oră la fel de însemnate.

Când îţi petreci jumătate de oră jonglând cu 3 numere de telefon la fel de inutile, ai timp să te enervezi, să cugeţi, să dezbaţi şi să tragi şi concluzii. Şi cu spaimă mi-am dat seama că stresul mai consistent nu e neapărat că nu răpunde nimeni, că asta e oricum ideea cu care apelezi orice instituţie a statului (în fine, Baroul nu-i al statului cică, dar oricum suficient de entitate zeică, desigur, ca să îşi rezerve dreptul de netăgăduit ca propagator al mizeriei şi culmea pe foarte, foarte, foarte ... foarte mulţi bani, ai noştri, desigur), ci faptul că în ipoteza plăpândă a unui răspuns, momentul va corespunde descătuşării mareelor, când cel mai probabil, o princiară secretară oropsită de soarta crudă, nemiloasă şi incorectă care a plasat-o desigur într-o funcţie inferioară pregătirii şi capacităţii ei, supraderanjată din exercitarea ireproşabilă a fişei postului, va ridica cu reticenţă receptorul perturbator şi va spune suav: "Alooo..".

Iar stresul începe acolo unde tu, ca apelant, în căutarea unor răspunsuri perfect meritate şi de altfel simple (că bănuiesc că nimeni nu sună ca să întrebe radical pătrat din X valoare) trebuie să scotoceşti după profunde abilităţi psihologice şi tehnici de negociere astfel încât jumătăţile de oră despre care menţionam să nu ramână cu doar o întindere delicată de antebraţ, fără ecou, desigur, şi care te trimite înapoi la ineditele jumătăţi de oră, unde poţi începe o nouă contorizare. Punctul culminant al stresului va fi desigur să realizezi că este imposibil să-ţi atingi scopul şi să găseşti răspunsurile căutate, pentru că ... nu există un asemenea răspuns, sau este o problemă de neînvins în furnizarea lui.

Deznodământul este desigur să pui receptorul la loc în furcă, să inspiri adânc, să expiri şi să-ţi repeţi încă o dată cu convingere că fără îndoială "de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere..".

A mai trecut astfel o jumătate de oră, iar dacă prin oarecare întâmplări dezirabile, expunerea de mai sus primea un alt sfârşit, în slujba dreptăţii în care am învestit, aş fi spus ineditul, dar până una alta, dacă anatomia mi-ar permite, le-aş face o trimitere însorită şi cu confirmare de primire, acolo unde ştiu ei mai bine.

Opţiuni

Poate că apanajul existenţei este prelungul moment al gândului explorator al explicaţiei. Venim la pachet cu destinul nostru implacabil sau de azi pe mâine mai punem câte-o cărămidă? Şi poate că oricât ai dribla printre variante, fiecare are pentru sine cel puţin o implicaţie covârşitoare, la fel poate de plauzabilă, gravă si inedită.

Se spune că e mai rău să ai mai multe variante şi să trebuiască să decizi, decât să te ascunzi în spatele comodei interpretări a lui "aşa a fost să fie" şi să greblezi binele dintre cum s-au aşternut lucrurile. Dacă analiza SWAT ar avea şi opţiuni emoţionale, cântăribile şi soluţionabile matematic, poate că discuţia ar deveni iluzorie.

Sfârşitul e începutul meu. Dinamica lucrurilor are marele dezavanantaj al faptului că nu le poţi opri niciodată cursul şi mai ales dacă nu ai pus punctuaţia corect de la început, nu poţi decât eventual să reiei ideea, fără a desfiinţa evident precedentul.

Dar ce să alegi în detrimentul la ce? Globul de sticlă e tulbere si aburit. Şi poate că cel mai apăsător e că there is no such thing as erase and rewind. Aşa că închide ochii, opreşte genunchii din termurat, încetează să mai gândeşti pentru o clipă, deşi e aproape imposibil să curmi şirul inedit al departajării şi ... păşeşte în oricare dintre  pătrăţele. 

De ce?

De de? Astept raspunsul care intarzie sa apara.. 

Cu furia la os.

Când visătorului îi iei şi ce are el mai de preţ şi ce îl face cine e până la urmă, rămâne fără scop mediat, imediat, dispare partea esenţială din el. Poate că viaţa însăşi e un stagiu militar, de cele mai multe ori cu episoade la carceră când dormi, dacă dormi, pe o masă între patru pereţi igrasioşi, cum se spune.  Şi nu speri decât la o schimbare, că poate ţi s-a părut, dar că vei fi apoi scuipat din nou spre bine, un bine pe care dacă nu l-ai cunoscut neapărat în adevărata lui putere, încă mai speri în sinea ta tainică, că asta eşti - un visător, cu speranţe şi proiecţii care se lovesc doar de tavanul înalt, pentru că nu contează că nu i s-a întâmplat niciodată nimănui, poate s-a întâmplat dar nu ştim noi, că nici noi nu le putem şti chiar pe toate.

Când îi iei visătorului visele, nu te aştepta să mai dea randament, sau să mai creadă în ceva, după ce i-ai agresat şi umilit cătarea lui spre lume. 

Mi s-a spus la un moment dat de cineva avizat în astfel de probleme, că societatea îi acceptă pe trişti, dar nu şi pe furioşi. Dar dacă furia e sentimentul final, cum să-l transformi în tristeţe, când tristeţea e a neputincioşilor, a amărâţilor care-şi duc crucea în ei înşişi fără refulări în exterior, deranjante şi exilante a furie pură mocnită în faţa evidentului, implacabilului, dezgustătorului şi poate imposibilului, greu de a fi combătut, pentru că sursele ei sunt în orice şi oriunde pregnante şi infinite. 

Data viitoare. Sigur.

Intotdeauna cu bagajele la usa, insa niciodata dincolo de a atinge timid macar clanta ale carei arcuri sunt probabil ruginite de la ultima solicitare. Amanarea e poate cea mai explicita forma a lasitatii in care maine sau peste 5 minute e refugiul oricarui tradator al momentului. Maine e sinonim cu niciodata de atat de multe ori, sau mai precis maine inseamna intr'adevar ceva concret de prea putine ori, iar restul e de fapt niciodata. Si niciodata e atat de greu de combatut ca aproape niciodata nu reusesti.Si singurul care nu se amana niciodata si nu suporta amanare, e timpul, care nu stie cum e sa fii mereu la start, dar niciodata in competitie, incapabil sa te urnesti.

La proba de rezistenta in multi km, sunt un atlet atrofiat in asteptarea unui start personal, in timp ce pe pista competitorii mei ma inconjoara in propriile lor curse, unii poate vizand aceeasi linie de sosire ca si mine si apoi, calificandu'se, promovand un noul nivel al competitiei.

Mai intreaba'ma o data cand. O sa fiu prompta, ca dintr'un reflex mult exersat devenit automatism si in sponaetatea'mi voi spune: maine; nu acum, dar data viitoare sigur; altadata.. cert e ca nu acum, nu e momentul. Cand e momentul?

'Incapabilităţi'

Să te opui unor valuri trufaşe cum e timpul. Sinistrul timp atât de sadic şi atât de personal care are capacitatea de a fi altul pentru fiecare. Timpul meu nu'i timpul tău. Se scurge prin mine molcom şi pe furiş. Sfârşitul unei ere face ca în locul ei locul să fie vacant. Şi ştii ce'i teribil? Să vezi propriul timp scurgându'se prin faţa propriilor ochi fără să'l poţi opri, fără să'l poţi fructifica în vre'un fel benefic. Să te uiţi peste umăr, să pară frumos, departe şi în tine, dar să fii incapabil să construieşti altceva. 

Să poţi da timpul înapoi.

Să forţezi mâna destinului.

Să obligi lucrurile să se întâmple, dacă ele nu au a se întâmpla.

Să vrei dacă nu vrei.

Să poţi dacă nu poţi.

Să iubeşti dacă nu simţi să iubeşti.

Condiţii esenţiale.

Pentru toate lucrurile există condiţii ca ele să existe sau să se întâmple. Fără aceste condiţii ele râmân simple dorinţe sau întâmplări. Eu am găsit două care se aplică fără a fi cumulative sau interdependente.

1. Ceea ce se întâmplă să fie ultimul lucru pe care să ţi'l doreşti să se întâmple.

2. Ceea ce se întâmplă nici măcar să nu'ţi fi trecut prin cap vreodată că s'ar putea întâmpla.

De altfel, aceste două condiţii extrem de pretenţioase nu pot fi controlate, ca de altfel şi lucrurile care se întâmplă dincolo de dorinţe şi aşteptări.

Şi atât de rar, când îţi doreşti ceva cu adevarat, se întâmplă şi poate că e o coincidenţă sau poate într'adevăr "când tu vrei ceva cu adevărat, tot Universul conspiră la realizarea lui".

Idei rămase în developare..

Comptine d'un autre été

Music does what words cannot.

RSVP?

Viata fiecaruia e poate ca o casa. O casa a sufletului. Acasa. O cutie din carton in care se strecoara ploaia, un conac boieresc, un apartament intr un bloc muncitoresc, sau intr un parc rezidential, un cort pe plaja la mare, sau un iglu.. tot'una. Toate au o usa pe unde se intra. Si fiecare are acelasi caracter privat nedeschis publicului larg indiferent de natura materialului din care e facuta, sau inaltimea. E la fel de personal interiorul pentru fiecare dintre cei ce au apartenenta la el. Si ca sa intri de cele mai multe ori iti trebuie o invitatie. Cu exceptia cazurilor cand esti executat silit impotriva dorintelor sau crezurilor personale. Si in functie de caracterul fiecareia, e o invitatie tacita, expresa, pe baza de bilet, cu programare, intotdeauna conditionata de ceva premergator.

Dar dacă te invit de exemplu.

Sau dacă'ţi spun într'o doară.

Sau dacă nu'ţi spun deloc. Mai ales.

Dacă nu'ţi spun deloc şi totuşi dai RSVP.

Sau dacă întreb.

Sau mai ales dacă nu întreb. Sau lasă..

Ce face diferenţa?

Répondez s'il vous plaît...

The End. The begining.

Libertate. Uneori aştepţi atât ceva şi când vine, pentru că l'ai aşteptat atât, nu ştii exact cum să te manifeşti. Aşteptarea intensifică dorinţa până la o monstrifica. Atâta apăsare şi atâta nefericire care au un deadline de existenţă se transformă într'un gol în cele din urmă. Nu mai ai ce să aştepţi. Am urât atât de tare şcoala până la nefericire pentru oamenii ei, pentru meschinitatea unei lumi în delirul goanei nebune după afirmare şi reflectoare. Acum sunt un om liber, să iubesc, să pierd timpul, să mă uit pe pereţi cât vreau, să plec. Şi totuşi reminiscenţele tuturor interdicţiilor se resimt pregnante în mine ca un răsunet al conformării tacite din ultimele luni, din ultimul an, mai lung şi parcă mai rapid ca oricare altul, mai apăsător decât o tristeţe absurdă despre care speri în fiecare zi că atunci când te vei trezi poate va fi disparut.

"It is better to conquer yourself than to win a thousand battles." M'am învins pe mine atât anul ăsta, pentru că mă cunosc într'atât cât să ştiu exact ce mă ruineaza, încât acum pare ca nu mai ştiu să fiu liberă. Să te învingi e într'adevăr mai triumfător decât o mie de bătălii câştigate cu alţii. Şi totuşi.. Echilibrul e aducător de pace, dar în egală măsură te ţine departe de orice înseamnă a trăi frumos, pentru că zbuciumul, deşi consumant, aduce fericirea pe care echilibrul e incapabil să o provoace vreodată. Iar echilibrul te face laş. 

S'a terminat. Sunt licenţiată şi liberă. Negrefată de nicio apăsare latentă... poate prea liberă.

"Today is the day my life begins. Today, I become a citizen of the world. Today, I become a grown up. Today, I become accountable to someone other than myself and my parents, accountable for more than my grades. Today, I become accountable to the world, to the future, to all the possibilities that life has to offer. Starting today, my job is to show up, wide eyed and willing and ready. For what? I don’t know. For anything. For everything. To take on life. To take on love. To take on the responsibility and possibility. Today, my friends, our lives begin. And I for one, can’t wait."

Constelatii

Mi am dat seama ce e de fapt innebunitor. Nu sa traiesti inconjurat de nebuni, ci sa ai asteptari de la ei.

"Fericirea mă face nerod.."

De-aia sunt eu cu mintea limpede şi mai mereu la mine, cu neuronii excitaţi în serviciul raţiunii pure. Mi-ar plăcea sa fiu năroadă mai des. Nu ţin la imagine atât de mult în cazul ăsta. Ba chiar mă dezic de ea.

Năroadă sunt şi eu, rar, dar bine. Şi când sunt năroadă, e în excedent şi o simţi. Se manifestă prin ropote de idei sclipitoare, de cele mai multe ori fără vreun element de legătură între ele, cursive şi tulburi. 

O lungă perioadă de inteligenţă covârşitoare ţipă după un strop de nerozie pură, urlând a prostie clară şi profundă până la levitaţie..

La rascruce de ganduri

Nimic nu mi se pare mai respingator ca un caracter slab constient de pipernicirea lui, dar care insista sa se arate puternic si destoinic. E o repulsie impregnata cu mila, iar mila este fara indoiala sentimentul cel mai josnic pe care il poate trezi cineva. Decat mila unei singure persoane, mai bine ura unui imperiu. 

                                                   *

Si stii ce e culmea? Ca unele amintiri, asa pregnante in tine, vechi si prafuite, se deprafuiesc brusc cand le dai sansa.. un parfum, un acord de partitura cantata frumos. And everything gets back, nu atat de vivace, evident, dar grevat de un gust greu, cum au vinurile vechi, ai spune ca zic povestea anilor ce au trecut peste ei si se inghit asa, parca lasand ceva in urma, parca iti vine sa-l mesteci ca sa iti atinga toata gama de papile gustative, sa'l descoperi, acru, dulce, sarat, salciu, nu conteaza, te sustrage de la scopul imediat, acela de a'l inghiti, ceea ce nu poti spune fara indoiala de vinurile noi - struguri storsi, must alcoolizat care se lasa galgait fara pretentii.

Post-it

 Nu vreau să ştiu nimic despre trecutul tău. Vreau să-ţi dau şansă să fii un om nou, pentru că fiecare om e nou lângă fiecare alt om. Vreau să mi dau şansa de a nu te te compara cu omul care ai fost cu alt om, uitând că cu mine eşti un om nou şi doar aşa zero se transformă în orice altceva prin el însuşi, sub sau deasupra lui, explorând. Nu vreau să port apăsarea trecutului peste viitorul meu. Nu vreau să încerci să mă impresionezi pentru că orice străduinţă păleşte dezagreabil în faţa oricărei realităţi covârşitoare. Vreau să mă vrei scoasă din contextul meu zilnic, dincolo de ce este la îndemână oricui să vadă. 

Poate că adevărata dragoste e cea care se naşte în mijlocul unei crize de isterie, a unui acces de furie necontrolată când eul din fiecare iese la suprafaţă lipsit de orice control riguros impus de societatea putredă căreia îi place să se mintă sistematic şi organizat „că aşa trebuie”.

Iar dacă dezbracat de caracterul social şi stând gol în ochi pasivi de pe margine, ei te vor aşa de la bun început, or să te iubească fără doar şi poate mai târziu, pentru că în oricine nu zace doar un isteric necontrolat, ci deopotrivă şi un om îmbrăcat în calităţi în faţa cărora uneori roşeşti dezarmat. Iar cel ce e capabil a iubi răul dintr-un om, e imposibil să nu fie fascinat de ce e bun sau să nu-l observe. Doar ochii de sită ce drămuiesc cu dibăcie caracterul pot a iubi pura si simpla realitate şi nu zac stâlciţi de fantasme din a căror agonie ies cu sufletul şifonat de dezamăgirea propriilor proiecţii.

Spune-mi cu cine te-aduni, ca să-ţi spun ce-ţi doreşti.

Nu am mai văzut o "comuniune" umană dezinteresată de parcă prea mult timp şi nici măcar nu ai putea afirma cu certitudine că sunt atâââât de bătrână, nu? Inevitabil, în fiecare alăturare exită un mic interes. Un interes material - o promovare, un beneficiu pe care aşa îl poţi obţine mai uşor, un curs, o notiţă, o informaţie, ceva, o treabă, orice, ce vrei tu; un beneficiu nematerial - să spargi singurătatea în două, să destrami plictiseala, să(-ţi) demonstrezi ceva, să oferi un revers al medaliei, să dea bine, să devii şi tu popular, să-ţi împaci corpul, sufletul, mintea, raţiunea, să-ţi alini remuşcările, să dai vieţii practic si ce nu ai doar ca să faci pace cu tine, să te culci seara liniştit că dacă ai un coşmar in timpul nopţii, la căpătul celălalt de fir o să-ţi răspundă cineva şi o să-ţi citească o poveste, care nu e poate chiar cine ţi-ai dori să fie, dar e cineva şi atâta timp cât îţi răspunde, tot e ceva, nu?, aşa, ca să ne fie bine.

E un egoism şi-o vanitate care poate exced de cele mai multe ori pachetul standard al păcatului originar, care poate nici măcar atunci nu ar trebui să exonereze de blamare, prin simpla prezumţie a liberului arbitru, mereu la start ca să-ţi ajusteze paşii din afara careului.

Atâta laşitate parcă e apăsătoare pe umerii umanităţii şi se prelinge alene pe lângă ei, ca o mâzgă densă şi urât mirositoare. O floare a urâtului, sursă a răului, mereu înflorită, cu vlăstari veşnic înmuguriţi şi înghesuiţi pe creangă.

Iar pentru ei nu e niciodată toamnă. Iar ei nu se odihnesc niciodată, îngheţaţi, sub omăt, iarna.

1:17

Adica 77 de secunde. Atat dureaza melodia care imi taie respiratia mereu. Imi da senzatia ca este ca o scufundare, cand iti umpli plamanii cu aer si te bagi la fund.
Incepe si se termina simetric.

Imagine it

Nothing to kill or die for, and no religion too.
Imagine all the people living for today.
Imagine there's no countries.

Chimie/Matematică

La matematică, la prima lucrare din clasa I, am fost singura care a marcat glorios un 10. Performanţa s-a oprit acolo, lucru care de altfel s-a consolidat şi ulterior. 

Fără îndoială, acolo unde nu e chimie, matematica nu o poate suplini, decât dacă poate eşti o persoană pentru care asta primează, dacă poate ai ajuns la un anumit nivel de maturitate, care poate te-a determinat să crezi că matematica e şansa şi calea.

Fără chimie, matematica poate fi în cel mai bun caz linişte şi pace. Iar liniştea şi pacea sunt benefice decât după ce se va fi consumat bobotaia.

Iar acolo unde este doar chimie, lipsa matematicii o transformă în istorie. 

Totuşi, uneori, unde ar putea fi atât chimie, cât şi matemaică, intervine punctuaţia cu o virgulă urmată de un celebru adverb.

Chimia are un potenţial imens de reacţie, prin rezultatele pe care le poate produce de la profund dezastruoase până la cele indispensabile vieţii. În matematică, 1+1 or să facă mereu 2. 

A alege între spectaculos, imprevizibil, asumându-ţi binele sau răul şi a juca o carte sigură cu un rezultat previzibil şi cel mai probabil liniar, e o chestiune de gust până la urmă.

Introducere în etichetă

Ca toate ideile deştepte şi productive care mi se năzăresc destul de rar, dar pe care şi mai rar le pun într-un fel sau altul în aplicare, mă gândesc că Românica aia despre care dacă reuşeşti să citeşti ce scrie Vlahuţă fără să te plictiseşti, ai zice că ai murit şi ai ajuns in Rai, ba chiar îţi smulge şi o lăcrămă de emoţia frumuseţii. Asta ca să nu precizăm odele seculare de preamărire a ţărişoarei despre care de când mi-a fost introdusă cu pompa în cap în frumoşii 16 ani de şcoală, până acum, mi-a trezit impresia puternică a strict două idei: că în principiu s-a cam indeletnicit cu tributuri, peşcheşuri şi ce mai conţine câmpul lexical al ideii de a ciripi de sub un papuc sau altul, indiferent că s-a numit Imperiu Otoman sau U.E., dar domnitorii si conducătorii noştri au fost bravi şi falnici, ba chiar sfinţi, vezi Ştefan cel Mare şi Sfânt, care mai rezonează şi cu copii nelegitimi şi multe, multe, multe ţiitoare, dar care a propovăduit creştinismul şi a ridicat fix 44 de mănăstiri, în fine. Şi cea de-a doua chestiune, anume că aşa cum zicea un profesor de-ai mei de istorie, cel mai mare român a fost Carol I, dar care, ce să vezi, nici nu a fost român de fel.


Simt atâta potenţial în Românica, încât mă tem că nu voi fi eu atât de dăruită încât să o redau la valoarea reală şi incontestabilă fără să-i nedreptăţesc existenţa suculentă.

România - un norişor.

Pour que l'amour me quitte

La fel de tristă în urechile'mi ca odinioară. Poate că cea mai tristă.
O armonie perfectă între idee şi sunet.
"Propoziţia" perfectă a constanţei mele dragi.

Dau Drept procesual civil pe.. nimic.

Îl dau şi gata, aşa cum dau şi goana asta nebună şi interminabilă parcă după ce? Să ne realizăm, să învăţăm, să facem, să dregem, ca să ce? Pentru că aşa e social, nu? Mă bântuie întrebarea asta de mult timp, de atâta timp paralel cu scarba care m-a cuprins vizavi de o societate decadentă şi în agonie. Al 16-lea an de şcoala mă face îngreţoşată şi amară, dincolo de ce poate mi-ar fi plăcut să fiu şi să fac. Aveam impresia că o să salvez lumea, lumea asta mare şi nesimţită. Încep să cred că nimic nu mai poate salva lumea, pentru că singurele lucruri care-i mişca pe oameni sunt cele care intr-adevăr dor şi uneori deşi îi dor, totuşi nu văd, nu înţeleg şi nu îi trezeşte din superficialitate şi prostie.

Sesiunea asta mă face introvertită şi singură, îmi accentuează atât de multe lucruri pe care speram să le îngrop în cursul timpului.

Am obosit.

"Mă-ntorc la tine iar şi iar, mare albastră.."

"Cum se întoarce valul tău veşnic la mal."

Singura mea constantă. Am personificat-o până într-acolo încât îmi lipseşte ca o persoană şi poate uneori mai mult, e un dor materializat cumva într-un gol fizic parcă. E locul la care sper ca la un refugiu printre toate lucrurile lipsite de căpătâi din viaţa mea. Ştiu că acolo o să trăiesc cea mai intensă senzaţie, atunci când o să fie, care o să fie. Doar acolo se pot contopi lucrurile într-atât încât să simt că magia e completă.

Cum zicea Chrilă: marea te spală. 

Mă întorc mereu la ea, ca la gândul cel bun, ca la pacea şi împlinirea sufletească de care am atâta nevoie în cele mai multe zile freamăte şi zvârcolite. 

Este probabil singurul loc în care nu mă plictisec ore întregi fără să schimb o vorbă cu nicio vietate, fără să citesc, fără să ascult muzică, fără să vorbesc la telefon ori să scriu sms-uri sau să fac orice altceva în afară de a o asculta pur şi simplu. Zgomotul valurilor nu poate fi niciodată plictisitor şi în afară de asta e un zumzet permanent, ca un zgomot de fond.

Iar când la apus dispare zgomotul de fond, rămâne portocaliul, pescaruşii şi valurile la mal.

Mi-e atât de dor de mare.

"Şi-aş vrea să-ţi fiu doar eu mereu unicul val."