Schengen emoţional

M-am rătăcit de atâtea ori prin buzunare găurite, m-am pierdut în căptuşeli de haină şi am uitat nu drumul spre casă, ci unde e acasă. Am căzut de atâtea ori din ghiozdane lăsate neglijent cu fermoarele deschise şi am fost uitată de atâtea ori într-un colţ de imaginaţie, cu lumina stinsă bâjbâind fără speranţa zorilor. Am pus amprenta pe-o fărâmă de gând şi am tranzitat un vis uitat de dimineaţă. Am rătăcit, am pierdut, au căzut, au tranzitat şi am uitat la rându-mi.

Ne mutăm dintr-un decor în altul cu rapiditatea cu care actorii trec de la un act la altul pe scenă. Ne ciocnim unii de alţii cu brutalitate de măcelari presaţi de timp, ne cotropim între noi cu delicateţea războinicilor primitivi şi ne pârjolim sufletele pentru nimic. Ne invadăm avizi şi ne lăsăm pradă ocupaţiilor străine vorbind limbi necunoscute nouă, care vin şi pleacă din vieţile noastre nevămuiţi şi neobosiţi. Apărem şi dispărem în peisaje întrepătrunse, luând cu noi ofrande de război, sau împuţinându-ne când lăsăm în urmă părţi din noi. Uneori triumfăm pe teritorii străine, sau alteori triumfă alţii pe teritoriile noastre. 

Avem misiuni unii în vieţile celorlalţi, ne îmbogăţim sau ne sărăcim periodic trecând unii prin alţii. Ne oferim mandate şi anulăm candidaturi defectuoase. Ne expulzăm unii din vieţile altora, dispărem şi apărem, venim de nicăieri, poposim pe ici şi pe colo, împovărând sau împovorându-ne, forţaţi să stăm sau plătind chirii covârşitoare. Ne rătăcim pe drumuri lăturalnice şi uităm de noi îndelung în intersecţii nesemnalizate, secătuiţi de oboseală, lipsiţi de inspiraţie şi însetaţi de un rost al nostru.

Cu trac îndrăznim să visăm la tratate de pace cu noi înşine şi cu alţii. Ne fericim unii pe alţii în clipe absolute şi apoi ne rupem în bucăţi partajându-ne emoţiile. Ne terfelim unii pe alţii lăsându-ne urme adânci de bocanci pe cantul sufletului şi ne mutăm uneori desculţi în dimensiunea altcuiva, pustiiţi sau după ce vom fi pustiit. Ne agăţăm de stindarde şifonate jelind în bernă după înălţare şi vânt prielnic, vandalizăm steaguri la rândul nostru şi încălcăm graniţele altora.

Uităm poate mult prea uşor uneori că vieţile noastre nu-s spaţii Schengen, ci redute cu pretenţie, apte să ne ţină la adăpost de neobosiţii călători, pârjol şi dor. Mai sperăm totuşi, cu mâinile goale şi în surdină, la cruciade căştigate şi pace între teritorii.

Feminism și/sau feminitate

Nu sunt feministă convinsă. Iar feminină nu sunt decât în zilele mele bune, când nu mă comport ca un băiețel obraznic cu pantalonii în vine și apucături de maidan. 

Și totuși..

Am început să cântaresc ideile de feminism și feminitate când mi s-a spus cândva că sunt o combinație stranie de feminitate și masculinitate în gândire, de ardente cu multă răceală. Mi s-a părut suficient de contrastant cât să mă aleg eșantion de studiu, să mă cântăresc în idei și, prin extrapolare, să mă întreb cine sunt și unde mă poziționez pe graficul femei-bărbați. Mi-am dat seama că nu cred 100%  în feminism în accepțiunea lui curentă, ci cred în feminism ca mișcare ideologică sub condiția ca proporția între feminitatea și masculinatea din fiecare femeie atinsă de acest curent să fie păstrată la cote temperate. 

Nu cred că femeile și bărbații sunt egali. Cred că fiecare excelează în segmentul lui. Iar dacă ei își permit pieptul dezgolit și un strigăt de luptă, eu mă prefer cu pieptul acoperit și pe pace. Poate că feminismul ar trebui să se rezume la egalitate de șanse și drepturi între sexe, astfel cum această mișcare a fost perfect justificat inițiată, nu să cadă în hăul fără fund al ”transgender”-ului comportamental și emoțional. Este deci departe de mine referirea la  aspectul sexualității, ci la barbarismul cu care femeile își măsoară puterile cu bărbații în dorința de a-i domina nu doar numeric. Mă refer la degradarea bărbatului, cândva simbol de putere și echilibru, vânător și conducător al armatelor. Găsesc că efectul secundar principal al militantismului excesiv pentru feminism este însăși excluderea cumva paradoxală a feminității din dotarea fiecărei activiste angrenate serios în lupta de a arăta că ”și noi putem”.

Nu vreau să-mi domin partenerul din niciun punct de vedere, să schimb eu becurile în casă sau să tai lemne, să bat cuie și să repar clanța și țevile când se sparg. Nu mă interesează să fiu puternică, dacă puterea înseamnă să stau drepți când mă dor picioarele pentru că am umblat o zi întreagă pe tocuri, să-mi înghit lacrimile pentru că nu vreau să par slabă sau să muncesc ore lungi lunecând în noapte doar ”pentru că suntem egali”. Nu vreau să-i găsesc eu soluții la probleme sau să-l pețesc pentru că el e înroșit de timiditate și stângaci, dar asta e cu siguranță o altă discuție. Nu cred în concediu paternal, adică în bărbați neasumați și femei scăldate în exces de zel sau împinse fără drept de apel în circumstanțe defavorabile.
Vreau să fiu sensibilă și să plâng în voie dacă mi se rupe o unghie, să fiu total dezorganizată și slabă când am obosit, să râdă de infantilismul meu și să-mi spună că exagerez. Nu mă deranjează. Ba chiar deloc. 

Ce pare că au uitat femeile contemporane este că înaintașele lor au început să poarte pantaloni nu pentru a submina bărbatul și tot pachetul ce-l califica pentru această catalogare sau pentru a fi cool, ci pentru că era o îmbrăcăminte mai comodă, iar după reorganizarea socială și sărăcia care au urmat etapizat celor două războaie mondiale femeile s-au depărtat de cratiță și gherghef pentru a se înrola din nevoie în muncă alături de bărbați, sădind totodată şi vlăstarii emancipării feminine.

Înțeleg că până la Constituția din 1938 femeile nu au avut în România drept de vot și că în continuare în țările arabe femeile merg în urma bărbaților lor, dar cred totuși în feminitate excesivă și feminism temperat până la concurența egalității de drepturi și șanse între sexe, dincolo de care aleg ca Zoe să fie bărbată doar în cazuri excepționale, atent selecționate și întotdeauna cu moderație.

Doamnelor, găsesc că, faţă de domni, dispunem vădit de resurse fizice și emoționale disproporționate. De ce atunci, dacă feminitatea se lasă absorbită în aspiraţii măreţe, să nu-i lăsăm oare pe bărbați să facă ce au făcut de mii de ani și ce i-a consacrat ca purtători serioși de testosteron, iar noi să ne bucurăm doar de egalitatea de drepturi și șanse, fără să ne inhibăm slăbiciunile și construcția noastră diafană, fără să simulăm că avem ce o pereche de pantaloni mai strâmtă ne va trăda evident arătând că ne lipsește cu desăvârșire?

Iar în materie de putere feminină exprimată, singura bătaie aplicată în care mă încred cu tărie este cea a genelor mele vag rimelate, la fel cum cred în roşul năvalnic din obraji, când zâmbesc încurcată şi devin vulnerabilă în faţă masculinităţii legitime, asumată corespunzător.

Lansez așadar prin aceasta manifestul ”Mai femeie. Mai bărbat.”.

De peste umăr

Înapoi n-ai voie să te uiți decât ca să vezi cât de mult te-ai îndepărtat de ce-ți era de prisos sau doar nociv, de ce erai și nu trebuia să fii, ca să vezi poate doar cât de departe ai ajuns. Mai închid un capitol azi, mai întorc o foaie importantă în devenirea mea, după ce anul ăsta m-am demolat și reconstruit cu avântul muncitorului pe șantier constrâns de venirea iernii. Am luat notițe, am rupt foi din caietul personal, am rescris pagini întregi, am scârțâit la caligrafie și am marcat glorios din când în când, cu gleznele luxate și adunându-mi mintea de pe unde îmi alunecase răzleață în momente tulburi. Am tăiat capete și l-am repoziționat pe al meu, l-am îndreptat spre alte zări, am acceptat ce părea de neacceptat și cu genunchii clătinându-se m-am încăpățânat să merg înainte, întărindu-mi credința și răzvrătindu-mă împotriva mea. În toate aspectele. 

Cineva mă întreba la un moment dat cum sunt. Nu prea știam să-i spun. Vezi, tu, cuvintele au și ele propria lor personalitate și nu se-aștern dibace în propoziție decât când și cum vor ele. Am găsit cel mai aproape de adevăr să-i spun că e ca atunci când te muți în casă nouă, ai totul în cutii, în mijlocul camerei, te uiți în jur pe jumătate dezolat că știi ce te așteaptă, pe jumătate trepidând de emoția de a avea în vârful degetelor posibilitatea de a așeza pe raft cărțile în ordinea dorită, iar dacă nu îți place, s-o schimbi oricând.  

Ieri e o zi care nu ne mai aparține, iar mâine o avem exclusiv sub condiția să ajungem la ea, astfel că tot ce avem e azi. Mă clatin încă, am mâinile reci și respirația sacadată, sunt obosită și cu capul greu, dar știu că pentru orice sfârșit există undeva într-o cameră alăturată un început. Sunt încă pe drum, așa cum îi stă bine călătorului, întrebându-mă dacă ajungem vreodată. Unde? Sau poate că și atunci când ajungem, stăm puțin, cât să ne tragem sufletul, după care ne continuăm drumul, în devenirea, transformarea și remodelarea noastră. Suntem în permanență în mișcare, azi diferiți față de ieri și altfel decât mâine. Și poate ce ne trebuie mereu e doar puțin mai mult timp, să digerăm și să integrăm totul, în surdină.

Am înțeles că în tăvălugul lucrurilor totul e simetric, la locul și timpul lui și nici măcar nu știu ce ne mistuie la sfârșit, nostalgia produsă de ruptură, sau frica de necunoscut. Poate câte puțin din fiecare, ca să nu fie cu supărare pentru niciuna. 
Tot ce știu însă astăzi cu certitudine este că, într-adevăr, singura constantă e schimbarea. Mă întorc deci, în drumul meu, la start, în după-amiază cu soare de toamnă târzie.

Marea lui Paler, marea mea.

Parcă de la o vreme am sărăcit în privința cuvintelor, am reciclat idei în timp ce rătăceam printre trăiri diverse și mă regăsesc tot mai mult în scrierile altora, ca și cum tot ce aș avea de spus s-ar fi spus deja, s-ar fi trăit deja. Și nu am în minte decât faptul că suntem toți făcuți pe același calapod, primitivi și limitați, pentru că altfel mi-e aproape imposibil să înțeleg practic lipsa acută de autenticitate a trăirilor noastre. Tot ce se spune, se va mai fi spus, tot ceea ce se trăiește, se va mai fi trăit, iar tot ce se simte, se va mai fi simțit, fără doar și poate.

Am citit rușinos de puțin și cel mai adesea nu până la capăt. N-am din păcate pentru mine determinarea asta. Mi-am amintit însă întâmplător, din nou, de Viața pe un peron a lui Octavian Paler, care, atunci când mi-a ajuns în mâini, citeam și aveam impresia că dacă aș fi scris-o eu, aș fi scris-o în proporție covârșitoare la fel. Mi-am amintit ce scria despre mare, clar și frumos, curat și simplu. 

Au fost atât de puțini oamenii care mi-au înțeles pasiunea pentru mare în esența ei, poate exagerat denumită pasiune în ochii unora, dar atât de pregnantă și vie în mine, indiferent de anotimp. Astfel că, atunci când mi-e dor de mare, mi-e dor de ea ca de o ființă.

Mi-am amintit apoi ce mi-a scris o bună amică în primăvara asta, când am plecat la mare de 1 mai. Spunea: ”vreau să-ți spun că acum 3 ani ai avut o mare dilemă: dacă să pleci la mare de 1 mai sau să înveți la procedură civilă. Dacă mă întreabă cineva, pot să te laud că ai făcut un mare sacrificiu.”.

Nu vorbisem de mult timp, iar mesajul ei m-a emoționat nu doar pentru că era acolo, real, în inboxul meu, în drum spre mare, ci pentru că văzuse în mine și înțelesese ce mă leagă de mare, singurul loc în care sunt la fel de autentică ca atunci când scriu, unde mă descopăr și mă reinventez de fiecare dată, unde sunt fericită indiferent de ce am lăsat acasă. Acolo am sufletul ușor și mintea goală, e singurul loc în care nu mă plictisesc niciodată. 

Marea are vocație să fie fundamentul pentru și să vegheze asupra unor momente pe care odată ce le-ai trăit le păstrezi apoi în cutia cu valori a sufletului.

Octavian Paler scria, deci, cu titlu de mărturisire absolută pentru mine:

”N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decât ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nicio vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau câtva timp în afara destinului lor. […]

Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt cum soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la câţiva paşi de mine continuând o melopee din care nu pricepeam nimic decât că eternitatea nu e altceva decât murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul când ne-am prăbuşit se reia… aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea… Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fântânile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preotesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decât aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim.”

Viața pe un peron - Octavian Paler

Cum mi-am petrecut Solstițiul de vară

Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează. E o provocare acceptată și un weekend prelungit la mare, mai ales la mare distanță de irelevant, greșit, obositor, plictisitor, praf și o gamă mult prea variată de umbre pe fețele noastre în fiecare zi; nu în ultimul rând în mod constructiv la mare distanță de zona noastră de confort.

Iar când la sfârșit o să mi se deruleze prin fața ochilor filmul vieții, aș vrea să pot avea dreptul la bisuri, iar asta să fie una dintre secvențele pe care să o pot vedea de două ori. 

Hazard și soare. Mulțumesc.

Mărturisirea lui Rebreanu

Cred că în perioada liceului inima ți-e mai moale și mai permeabilă decât în oricare altă etapă din viață, nici chiar în copilărie, cu atât mai puțin la maturitate. În adolescență ești intens și grav, năuc și aprig. Poate că nu e de mirare că scrieri pe care le am citit atunci au impactat atât de puternic asupra mea, încât se resimt în mine după ani și nu mă mistuie îndoieli că o să fie mereu așa. Dirigintele meu era și prof de română, iar cel mai probabil, de fapt sigur, una dintre fețele cele mai pregnante în devenirea mea, nu doar sufletește, ci și profesional. A publicat în timpul anilor mei de liceu o care de texte literare culese, dintre care, una m-a amprentat în mod special și la care mă întorc periodic, ca la lucrurile cele bune, sperând copilărește ca într-o zi să fie în întregime și despre mine. Mă întorc la ea de fiecare dată când eșuez în a face întocmai, iar atunci întâi mă cert și apoi mă apuc de citit din nou.

Este mărturisirea lui Liviu Rebreanu către femeia pe care a iubit-o, Fanny. Este una dintre cele mai sincere și clare dovezi de iubire exprimată pe care le-am citit vreodată, absolutul spre care orice suflet în trecere pe acest Pământ ar trebui să tindă, dezbărat de toată meschinitatea, calm, cald și bun, iertător, așa cum doar dragostea are a fi. Și poate că doar după ce vei fi fost capabil de o asemenea iubire clară și simplă, vei avea dreptul să te simți măcar puțin purificat, să te înalți două trepte mai sus în ierarhia sufletelor.

Astăzi, special în ziua cea mai lungă a anului, Solstițiul de vară, despre care se spune că este ”o zi dedicata chemarii Iubirii, energia solstitiului de vara find considerata a fi o energie a pasiunii, vitalitatii, creativitatii si belsugului.” :

”Mulţi cred că se laudă zicând: “Iată inima mea! Vi-o dau….n-am nevoie de dânsa…Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aş vrea să sufăr, aş vrea să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş înţelege, poate, ce înseamnă a iubi…Dar zilele trec, veşnic aceleaşi, searbede şi plictisitoare, şi viaţa mea se scurge întocmai ca viaţa unei gâze netrebnice. Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă şi apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost nişte visuri pe care le uiţi îndată ce te-ai deşteptat din somn”…

O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!…

Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată…Cei mândri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da…dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.

Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.

Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cu mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu.

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor….Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit!

Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”.

Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.

Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi.

Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească!

Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios.

Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat.

Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.

Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii.

Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume…

O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul.

Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru.

Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere…

Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”

Mărturisire - Liviu Rebreanu

:)

Uitându-me la poza asta mi-am amintit de unul dintre momentele pe care nu le uiți lesne, pentru că te-a apăsat suficient cât să facă impresie, când te simți greoi la minte și la suflet, dar mai ales pentru că marchează o etapă. Era etapa în care mă transformam sub ochii mei îngroziți, fără niciun control, debusolată și scrântindu-mi gleznele pe o pardoseală mult prea alunecoasă. A fost ziua în care m-am simțit poate cel mai mult singură într-o lungă bucată de timp și atât de obosită, în care am mai căzut încă o dată, strivită de tot ce se zbătea în mine.

Atunci am scris asta: Learn acceptance. Dream as much as you can and wake up when you're prepared to make it come true. Don't look back. Don't waste your time with people who don't treat you like you wished. Don't doubt yourself. Listen to your heart. Don't negotiate your needs and values. Be yourself. Be free. Drink if it makes you feel better. And btw.. cheers!. (9 octombrie 2012, 00:01)

Am vrut în mod special să fie și aici, acum, pentru că între timp m-am clătinat în privința  fiecărui punct enunțat. Referitor la poză, Chateau Vartely mi-a servit drept inspirație în seara aceea prea multă și prea tulbure, să mă adun de pe jos, să gândesc asta, s-o simt și în ultimă instanță s-o scriu. Ca un Crez personal, pe care să-mi clădesc structura minții și a sufletului. Cred în continuare fiecare cuvânt. 

So, it wasn't me. It was Chateau Vartely. Iar data viitoare când țin morțiș să-l savurez din nou, pentru că este cu totul special, o să fie în condițiile mele, opus dății trecute, exaltând de fericire și nu singură. Niciodată singură din nou. One day.

De întâmplat

ÎNTÂMPLÁ, pers. 3 întấmplă, vb. I. Refl. unipers. 1. (Despre fapte, evenimente) A se petrece, a se produce, a avea loc. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu” sau determinat printr-un substantiv sau un pronume în dativ, indicând persoana sau obiectul la care se referă acțiunea exprimată de verb) Ce i s-a întâmplat? Ce se întâmplă cu cartea promisă? 2. A (i) se ivi (cuiva) prilejul; a se nimeri să fie într-un anumit loc (incidental). Mi s-a întâmplat să fiu de față. – Probabil lat. *intemplare.  

- via www.dexonline.ro

Unipersonal zice? Cu cutezanță poate de neacceptat pentru gramatica limbii române, după cum de altfel mă și ”trage” de urechi Word-ul românesc, spun, scriu și îmi asum că:

Eu mă întâmplu                Noi ne întâmplăm

Tu te întâmpli                   Voi vă întâmplați

El / Ea se întâmplă           Ei / Ele se întâmplă

...mie, ție, lui / ei, nouă, vouă, lor.

Și uite așa, într-o dezordine universală pe cât de aparentă, pe atât de substanțială, ne întâmplăm unii altora într-un carusel amețitor. Astfel că, singurul element impersonal de acceptat este sursa de inspirație a întâmplărilor noastre.

Mi-au trebuit, se pare, câțiva ani buni să înțeleg ce cândva mi-a părut ușor utopic uitându-mă în exprimare cu limitarea regulilor de gramatică și fără îndoială amuzată de felul în care suna, dincolo de măgulitorul  mesajului, atunci când mi-a spus că se bucură că ”i m-am întâmplat”. Am înțeles abia acum că de fapt asta se întâmplă constant. Ne întâmplăm unii altora și suntem prin noi înșine evenimente ”de întâmplat” în existențele altora.

Niciodată într-o doară.. Absolut niciodată ce e important nu e într-o doară. Fiecare din noi este într-un moment absolut un eveniment în viața cuiva, a altcuiva și apoi a altcuiva, într-un lanț de întâmplări cu tâlc și talc ..

Iar data viitoare când voi fi întrebată cine sunt, voi fi fermă spunând că: Eu sunt un eveniment, o întâmplare.

Tranziții

Treceți batalioane îmbibate în emoții Carpații înălțați de tranziții. 

Cred că trecerea pragurilor emoționale se întâmplă printr-un proces perfect individual; de la a-ți asuma decizia de a le depăși și până la momentul când le privești de peste umăr. Și totuși, nu suntem niciodată singuri 100% când se întâmplă. Ba mai mult, uneori suntem atât de norocoși încât să ne găsim ținuți de mână în noaptea adâncă a tranziției, iar zorii să ne găsească tot mână în mână. Iar mâna care ne atenuează căderea și ne corectează pasul când ne clătinăm pășind dincolo ne duce de dimineață la liftul cu care vom coborî în noi. Și ne vom întoarce metamorfozați la ce știam, schimbați, mai curați și mai luminoși, mai liberi și mai clari.

Mulțumesc.

”Everything Is Connected”

Poate că Box office-ul, în măreția sa, nu a găsit resursele adecvate abordării lui Cloud Atlas în profunzimea sa. Poate că pașii spre deschidere sunt mai mici și mai timizi decât am fi crezut. Poate că într-adevăr revoluțiile în Univers au nevoie de mai mult timp pentru ca noua ordine să se instaureze, iar noi să uităm să gândim, ci doar să simțim, să transcedem limitările conștienței și să ne asumăm că suntem infiniți și eterni în forme diferite, în spații și timpuri care se întrepătrund ocazional și decisiv pentru existențele noastre. Poate că e nevoie de mai mult timp ca să ne desprindem de ce am fost învățați și să ne lăsăm inundați de Bine pentru că asta e direcția în care mergem. Să ne dezvățăm de mecanisme artificiale de păstrare a ordinii. Ordinea vine din noi pe cale naturală, din asumarea faptului că ne reinventăm cu fiecare gest și gând, că timpul e relativ și că mereu ne vom regăsi unii pe ceilalți în momente diferite, ne vom intersecta și ne vom continua apoi propriul drum, într-o ciclicitate ce se derulează într-un timp nedefinit, variabil și distinct pentru fiecare dintre noi, aliniindu-ne unii la ceilalți doar în momentul de coliziune dintre noi. Suntem energii în stare pură, iar dincolo de întâlnirea concretă rămânem conectați mai presus de spațiu și timp,  conținându-ne unii pe alții și purtându-ne involuntar reciproc prin aspecte și etape diferite ale existenței noastre.

Citatele de mai jos pot conține spoilere pentru cine nu a văzut filmul și intenționează să o facă cu minte limpede și fără influențe.

“Belief, like fear or love, is a force to be understood as we understand the theory of relativity and principals of uncertainty. Phenomena that determine the course of our lives. Yesterday, my life was headed in one direction. Today, it is headed in another. Yesterday, I believe I would never have done what I did today. These forces that often remake time and space, that can shape and alter who we imagine ourselves to be, begin long before we are born and continue after we perish. Our lives and our choices, like quantum trajectories, are understood moment to moment. That each point of intersection, each encounter, suggest a new potential direction. Proposition: I have fallen in love with Luisa Rey. Is this possible? I just met her and yet, I feel like something important has happened to me.”

― Isaac Sachs

"Sixsmith, I climb the steps of the Scot monument every morning and all becomes clear. Wish I could make you see this brightness. Don't worry, all is well. All is so perfectly, damnably well. I understand now that boundaries between noise and sound are conventions. All boundaries are conventions, waiting to be transcended. One may transcend any convention if only one can first conceive of doing so. Moments like this, I can feel your heart beating as clearly as I feel my own, and I know that separation is an illusion. My life extends far beyond the limitations of me."

― Robert Frobisher

  

“Our lives are not our own. We are bound to others, past and present, and by each crime and every kindness, we birth our future.”

 ― Sonmi-451

 ”At this point in my life all I know, Sixsmith, is that this world spins from the same unseen forces that twist our hearts.”

― Robert Frobisher

Archivist: "In your revelation you spoke of the consequences of an individual's life replicated throughout eternity. This mean that you believe in an afterlife? No heaven? Or hell?"

Sonmi-451: "I believe this is only a door. When it closes, another opens. If I care to imagine heaven I would imagine a door open and behind it I will find him waiting for me."

Sheet of Paper

“All I need is a sheet of paper
and something to write with, and then
I can turn the world upside down.” 
― Friedrich Nietzsche

Dincolo de orgolii

Ceața din noi mustind a orgolii putrede ne îmbâcsește respirația și ne împiedică să vedem la o aruncătură de băț evidentul din noi. Ne împăienjenește vederea, uităm cine suntem și încotro ne îndreptăm. Uneori ne alterează istoria și ne apasă pe cuget. Devenim refractarii propriilor gânduri și lucrăm împotriva noastră. Iar cine se înalță pe sine întemeindu-și supremația pe orgoliile aplicate cu succes „la timpul lor, că știm noi”, își pansează doar inconștient rănile pe care acestea de fapt i le-au provocat prin stâlcirea sentimentului pur, nefiltrat de rațiune.

Voci mă vor trage de mânecă și-mi vor spune că e bun și orgoliul, dacă e dozat corespunzător. O să le sugerez să încerce Demnitatea. Ea le știe pe toate. Ne stabilește limitele, ne face cine suntem și are grijă întotdeauna ca bombeul condurului nostru să rămână nealterat, nestâlcit de orgolioșii autentici întotdeauna la vânătoare de situații din care să iasă tot mai „periați”. Și cel mai important e că demnitatea e incapabilă să ne amărască sufletele târându-ne în lupte perpetue date în războaiele duse cu noi și cu alții.

Cine n-a încercat demnitatea, ar putea să o facă. E până la urmă o experință de viață. Iar ca mod de obținere se iau câteva principii solide, se adaugă un set de valori, se stoarce puțină răbdare peste care se presară un praf de conștiință de sine. Se lasă la incubat o vreme până devine parte integrantă din noi și se servește la rece sau la cald, în funcție de datele problemei. N-am auzit încă să i se fi aplecat cuiva până acum din cauza câtorva principii și valori digerate cu grijă.

Dincolo de orgolii suntem noi, mai frumoși, mai simpli și mai buni, mai înțelegători, mai liniștiți. Dar mai ales dincolo de ele suntem mai puternici după ce ne vom fi învins în luptele seculare de reprimare a propriilor nevoi și sentimente, mai ușori după ce am decartat apăsarea inconfortabilă a orgoliului. 

E greu. Nimeni nu a zis că nu e. Până la urmă e poate general agreat că ce e bun e și dificil. De atins, de obținut, de păstrat. Că-i bun și nimănui nu cred să-i fi prisosit vreodată. Uneori reușim, alteori nu. Uneori vom fi încercat, alteori nici măcar atât. 

Pe drum.

Recunosc. Nu doar că nu m-am gândit, dar nici măcar nu mi-a străfulgerat în minte că o să fie rost de prea multe flexări de arătător pe mouse care să-mi acceseze blogul în urma publicării sale. Ba mai mult, feedback-urile pozitive pe care le-am primit, la care mă așteptam cu atât mai puțin, m-au ținut la a mă gândi la înstrăinarea acută de care suferă omenirea. E un sentiment plăcut să primești validare din exterior când tu cu tine nu te simți cu nimic deosebit sau diferit de la o zi la alta. E o lecție pe care tocmai am primit-o. În cinci ani nu doar că nu se punea problema să-l public, dar vai! gândul că aș putea fi citită în termeni necontrolați de mine mă făcea să mă simt descoperită și nonetheless vulnerabilă. Dar asta este o cu totul altă discuție și n-am vrea să amestecăm semințe de dovleac cu ouă de ferfeliță. Cert este că cei câțiva care au știut despre existența lui au fost cumva atent selecționați, mai ceva ca boabele de cafea elitistă, ca și cum nu mă expuneam oricui, oricum. Ei bine, acum sunt pentru toată lumea, pentru fiecare care mă citește, în parte. Și-mi pun pe masă gândul, pentru că într-un anume moment mi-am dat seama că toți suntem la fel, unii conținuți de alții. Că drama ta, e, a fost, sau va fi și drama mea, iar că sentimentul pe care ți-l oferă similitudinea dramei tale cu a altuia e infinit. Cred că Universul a fost cumva limitat în gama de drame pe care ni le-a pus la bătaie.

Se întâmplă să fi trecut prin viscolul de nu ști cine sunt sau încotro mă îndrept. În mod paradoxal, în situațiile de gen în loc să ieși în afara ta, să cauți, să încerci, să vezi ce ți se potrivește, te baricadezi în spatele unei fortărețe proprii. În parte nu e greșit. În noi ne pierdem și în noi ne regăsim. Ne revendicăm dreptul de proprietate asupra noastră din mâinile oricui s-ar afla, pentru că este imprescriptibil. Or so they say.

Am crăpat ochii și am constatat cu stupoare că de fapt suntem mulți ce rătăcim, tremurând ca frunzele prin gări pustii și întunecate. Și nici măcar nu e vorba de capra vecinului. E până la urmă sentimentul că nu ești paria societății și că în mod uimitor mai mulți rătăcesc, decât cei care se găsesc. Că nu e greșit să nu știi și să-ți flexezi și expandezi neuronii cu întrebări la care nici măcar tu nu ești în stare să răspunzi, dacă nu pertinent, măcar satisfăcător. Că frustrarea vine din raportări la etaloane greșite, când singurul punct de reper suntem noi, cu nevoile și doleanțele noastre, exclusiv cum acestea se găsesc în momentul expertizei.

Să nu uităm nici de aspectul social care nu poate fi neglijat în tot procesul ăsta tocmai pentru cum ne dictează să ne raportăm la restul lumii, când ni se pare că ușile s-au închis doar pentru noi, că singura viață care stă în loc e a noastră, în timp ce toți ceilalți dărâmă și construiesc cu mânecile suflecate și avânt muncitoresc în fiecare zi, în timp ce tu stai pe loc. De fapt nu stagnezi. Transformările se produc în noi, cu ușile închise, cum parcă spuneam cândva într-un alt post, în liniște, așa cum e firesc. Organismul nostru știe să culeagă din exterior suficient cât îi este de trebuință ca să se regenereze, natural, în ritm și suc proprii.

Ne risipim uneori încercând să împănăm eroii de benzi desenate cu carne și oase, când de fapt suntem cine suntem, nimeni perfect, niciunul mai bun ca altul. E revelator să ne oglindim temerile unii în alții, insecuritatea, deziluzia, neacceptare de sine și a lumii înconjurătoare, deznădejdea și exasperarea. Ne face umani până la urmă. 

Poate că în goana după absolutul material și umbriți de apăsarea imaginii de păstrat uităm cine suntem, ce simțim, să comunicăm, și ne prefacem din ce în ce mai mult că suntem ok, când de fapt nu suntem. 

Și poate că cel mai important atunci când tot nu știi precis încotro te îndrepți și care sunt pașii de urmat, să nu uiți că știi sigur mai mult ca ieri, deci fără îndoială mai puțin decât mâine și că.. You may don't know where you're going, but remember it's for sure somewhere beautiful and you're halfway there.

Sub preş

Nu te-ai împiedicat niciodată de preş? Ba pun pariu că da. Şi ceva mă face să cred că s-a întâmplat nu pentru că nu ştiai că e acolo, că nu l-ai văzut sau că era ”şifonat”. 

Tendinţa noastră, a oamenilor - fiinţe sensibile prin construcţia bazată pe machetele Arhitectului, este să ne conservăm. Iar dacă spiritul de conservare presupune să ne ferim chiar şi de noi înşine, atunci ”înţelepciunea de moment” ne spune că bombardamentul cu lucruri pe NEplacul nostru trebuie anihilat într-un fel sau altul, egal că noi suntem sursa lor, sau exteriorul nostru.
Unii aleg să le primească cu pieptul dezgolit şi mâinile goale. Alţii smulg clanţa şi cred că s-au înarmat. Dar există şi alţii care le primesc cu preşul ridicat, unde ele se stochează, uneori bine organizate pe rafturi, în ordine alfabetică, alteori grămadă unele peste altele. De parcă ar conta prea mult. Tot ce contează este până la urmă că nu pleacă nicăieri, ci rămân acolo. Nu intră nici în casă, nu se răspândesc nici în lume. Nici măcar nu se tasează. Volumul nu se modifică decât crescător. Uneori doar crapă preşul când acesta devine insuficient şi începe să opună rezistenţă dinamicii lor. Iar atunci ies răzleţe, haotice şi invadează înăuntrul, dacă te prind cu uşa deschisă, sau te bântuie din exteriorul imediat. 

”Sub preş” e nu doar un loc de muşamalizare şi depozitare a disconfortuilor, neplăcerilor, sentimentelor de vinovăţie, ”Nu”-urilor lăuntrice, ”Da”-urilor tremurânde, ruşinillor sau temerilor şi insecurităţilor noastre. Are potenţial să fie chiar şi coş de gunoi pentru şansele pe care le amânăm de pe o zi pe alta, le lăsăm să bată îndelung la o uşă prea înaltă şi prea bine încuiată. Până la urmă sunt doar nişte biete şanse, doar n-or să spargă uşa. Uneori nu ne descurcăm nici noi s-o deschidem pe dinăuntru fiind, unde avem la îndemână cheia în broască, d-apoi ele. Sau le deschidem, le privim în ochi şi le trântim uşa în faţă, împiedicaţi în parte tot de ceea ce ţinem cu sfinţenie sub preş. N-au încotro şi aleg şi ele tot drumul preşului, unde se aşază cuminţi lângă tot arsenalul de renegaţi şi renegate ale sufletului nostru. 

Ne împiedicăm de preş nu pentru că nu ştiam că este acolo, nu pentru că nu îl vedem, nici măcar pentru că era "şifonat", ci pentru că sub el am îndesat tot ce am refuzat să acceptăm, să ne asumăm sau să clasăm.

Poate că preşul ca un  munte poate să devină câmpie, ridicându-l, măturând tot ce deraiăm sub el, scuturându-l de orice reminiscenţă şi primind înăuntru tot ce depozitaserăm acolo, unde, la o cafea,  să le demontăm pe fiecare în parte.

Apartenenţă şi mici cu bere

Am gândit şi răzgândit ani la rând, poate, teorii ale numitei Iubiri - aplicată, împărtăşită, coborâtă printre noi, accesibilă nouă, muritorilor de dimensiune a 3-a. Am fost mai mult teoretician decât practician. Nu cred în practică fără teorie bine învăţată şi nici în lucruri făcute pe genunchi, fie ele şi abstracte. Deşi poate cu iz de utopie, cred că şi ele se cuprind şi se gestionează. Prin alte metode, neaccesibile pragmaticului din noi, incluse totuşi în pachetul standard de care venim însoţiti în totalitatea noastră numerică, accesibile însă doar asumaţilor şi interesaţilor.

Am disecat cu nesaţ ideea de apartenenţă şi implicaţiile pe care ea le are, am căutat şi m-am consumat la gândul că nu găsesc, ca apoi să-mi dau seama că niciodată nu o să găseşti când cauţi prematur trasării liniilor principale. Adică în cuvinte simple, să cauţi şi să nu ştii ce. Paradoxal când cauţi nimic, îl găseşti peste tot şi tot nu simţi că ai găsit. Cumva are chiar sens. Am trăit, mi-am dat voie să simt, sau nu, m-am zbătut, m-am consumat, m-am răzvrătit, m-am fericit, am observat, am stocat informaţia, am scos carneţelul şi detectiviceşte am scrijelit câte o idee, le-am pus la un loc şi am înţeles că lucrurile sunt mai simple decât m-am temut că nu sunt. Răspunsul e în noi, când închidem ochii şi ne eliberăm mintea de ce ne-au spus mama, tata, vecinul de la 3, profesoara de chimie, Garabet din banca a 4-a, pisica sau peştişorul sidefiu al unui puşti rătăcit într-o nu știu care vară, într-o nu știu care seară, de ce ne minţim singuri cu nonşalanţă. 

Am realizat cu tristeţe că preponderent ce le menţine oamenilor apartenenţa la alţi oameni e poate orice motiv, care de care mai stupid, orice ţi-ar trece prin minte, mai puţin singurul care contează prin naturaleţea lui şi anume ce simt efectiv, ce îşi doresc în momentele de sinceritate cu ei, cu pătura pe cap, pe întuneric, în fracţiunile de secundă în care poate unii au şansa şi norocul să nu fie sufocaţi nu de pătură, ci de propriile idei şi de incapacitatea de acceptare a propriilor năzuinţe. Ce ne dorim nu e imposibil. Imposibil e să acceptăm ce e de acceptat de-a lungul drumului până la întrebarea efectivă, concretă a fezabilităţii năzuinţei noastre.

Şi am început să mă întreb. Care e rostul comuniunii dintre doi oameni dacă nu se iubesc cu alţii, deşi le sfârâie călcâiele să o facă, doar pentru că.. norma socială zice că asta nu se face. Ce rost are să o suni sau să îl suni dacă o faci doar pentru că "altfel se supără", şi nu pentru că simţi că te goleşti pe interior dacă nu o faci. Ce rost are dacă reţinerea vine din frică şi nu din sentiment? Şi cred că e irelevant să discutăm despre zecile de motive ilare, materiale şi de egoism în stare pură - frica de singurătate, confort, obişnuinţă, dotă, paşaport de Arabia Saudită şi alte n*.  În final, dacă ce îţi defineşte aparteneţa la cineva e unul dintre motivele astea, unde e diferenţa dacă faci concret sau nu ceva ce "nu se face"? E egal dacă ce te ţine în loc nu e puritatea gândului şi faptul că nu e alta sau altul pentru că e EA sau EL, ci "hai că nu se face, deşi..". Şi nici măcar motivul penibil "ca să nu o/îl fac să sufere" nu e chiar nobil, dacă te mai gândeşti o dată şi cum trebuie. E tot despre tine şi imaginea ta în faţa ta, doar că ceva mai camuflat, deci mai ipocrit.

Libertatea şi încrederea autentice nu cred să vină din convenţii sociale sau meschinării sufleteşti pe care ni le însuşim mecanic fără să ştim măcar de ce. Vin din asumare şi dorinţă pură, liber exprimată, pentru că, din toate celelalte opţiuni, asta e opţiunea ta, pentru că vocea mută pentru oricine altcineva în afară de tine asta îţi şopteşte.

"Acasă" înseamnă până la urmă locul de care aparţinem, la care ne întoarceam seara după ce am bâjbâit prin lume, bătuţi de soare şi de vânt, pentru că acolo este locul nostru, confortul, şi ce lipseşte din noi pentru a fi compleţi. A alege orice altceva mai puţin ce ne este propriu nouă, înseamnă să ne refuzăm propria fericire. Iar cine crede că există oricare motiv pe lume care să justifice asta, să ridice mâna.

For good and for worse. Pancakes?

La capătul nostru

La capătul nostru suntem tot noi, dezbrăcaţi de părţi cândva ale noastre, stând în bătaia vântului şi în viscolul din noi, cu părul răvăşit, mai reali şi mai conştienţi ca niciodată înainte. La capătul nostru e acolo unde am lăsat în urmă dualitatea şi slalomul între întunericul şi lumina din noi, confuzia şi frământarea, gândul încâlcit, speranţele şifonate şi promisiunile frânte. E acolo unde nu ne mai pasă de nimeni, de nimic, nici chiar de noi înşine.

Apoi ne reîntregim prin noi înşine, întorcându-ne cu paşi mărunţi pe drumul pe care am ajuns la capătul nostru şi o luăm de la început, degrevaţi de bucăţi din noi, transformaţi, mai plaţi sau mai rotunzi, mai alerţi sau mai inceţi astfel cum ne găsim în urma a ceea ce ce ne-a adus acolo.