"În doi timpi şi trei mişcări" - Despre Timp

"Între timp voi acomoda sunetul la viteză,

Spumegând o deziluzie roşie pe covor,

Obţinând o imagine duioasă

A unui dor, amor, fior."

Die Bibliothek der Universität Konstanz, Donnerstag, 18. Dezember, 2008, 13:51 Uhr

Am ocupat cu totzii o masa completa de patru calculatoare si suntem de fapt cinci. Timpul s-a scurs pe nesimtzite, iar, asa cum am mai spus si altadata, timpul trece repede in companii placute. Niciodata nu stii ce urmeaza si faptul ca incerci sa consemnezi clipa prezenta nu poate fi decat o frumoasa incursiune la un moment dat in ceva ce din pacate sau din fericire nu mai e. Si o tii acolo atat cat poti, atat cat te tine. E deja tarziu in Decembrie, iar treaba asta cu sarbatorile au plusul lor de "savoare" pentru mine.
N-am nici cea mai mica indoiala ca detest cu toata puterea despartzirile, de orice fel ar fi ele. E ca si cum renunti la o parte din tine.
Sase. Am ridicat un moment ochii.
It#s good, it's really good, dar trebuie sa plec doar. Voi continua..

Între timp..

..un consum, o prescripţie, poate chiar două şi un nou litigiu. Între timp puţin frig, nişte idei fixe, vreo patru concluzii şi niciodată destul. Oridecâteori crezi că e destul, ei bine nu e. Niciodată nu ştii. Nu ştii de obicei unde se scurge timpul, cert e că uneori când ai stringent nevoie de el, e dus fără şanse de a fi recuperat. E imposibil să cuprinzi tot ce ai, să exprimi, să pui degetul pe româneşte pe ce e a fi remediat. E o cursă cu start negociabil. Inevitabil nu poţi să te domini, deşi e victoria cea mai dulce cu putinţă. Şi simţi cum inevitabil nu poţi să schimbi lucrurile, că e impotriva la tot ce ai nevoie să fie şi criteriile sunt fără îndoială neîndeplinite.

Între timp poate că nici nu a contat, nu am scris, nu s-a "consemnat" pentru că rostul nu e punctul lui forte şi că va fi trecut ca şi cum nu ar fi fost.

That knowing is better than wondering. :)

Distanţe.

Cu toţii excelăm în ceva până la urmă. Orice. Unii beau multă bere, detaşat mult mai multă decât alţii, sunt şi cei cărora le duduie mintea a Nobeluri, alţii cărora le e greu să aştepte, alţii care au avut mereu idei sclipitoare şi spontane la algebră, sau cei care obişnuiesc să întârzie.

Dar sunt şi cei care excelează în distanţe. De orice tip. Le construiesc, le accentuează, le comprimă sau le conservă. În fond, există întotdeauna o distanţă între ceva şi orice altceva. În general e nevoie de doi subiecţi, două chestii distincte ca să deal with. Şi de cele mai multe ori există tendinţa covârşitoare de a augmenta orice distanţă. Că-i mai la îndemână. E mult mai uşor să păstrezi o distanţă, chiar să o accentuezi, decât să faci un pas în faţă. Uneori pentru că nu vrei, alteori pentru că nu ştii cum, iar alteori pentru că aşa e sigur, aşa crezi că e bine.

E întotdeauna o distanţă între tine şi orice altceva, poate chiar şi între două concepte personale. Şi e ca şi cum am fi înconjuraţi de un cerc imaginar care ne ţine la distanţă de orice exterior. Şi un preş circular de jur împrejur, ca o înţelegere tacită cu cei care cochetează cu ideea de a trece dincolo. Ce e trist, e că treaba cu "tacitul" a devenit atât de interpretabilă şi atât de în bătaia curentului, încât sunt atât de mulţi care uită să folosească preşul şi intră nu doar încălţaţi, ci şi cu noroi pe bocanci butucănoşi de munte. Şi atunci inevitabil, ca gest reflex, ca atunci când îţi pui mâinile la ochi în faţa rafalei de vânt, măreşti cercul şi fără să vrei şi distanţa dintre tine şi, implicit, cei care poartă poante de balet, dar pe care de la distanţă le vezi tot ca pe bocanci.

Şi mai e ceva ciudat. Cum distanţele fizice devin uneori atât de simplu aproprieri emoţionale. Iar apropieri fizice, distanţe emoţionale imbatabile.

Trist în oricare dintre situaţii. Distanţele nu sunt prin definiţie apropieri.

PS: Nu am uitat de Praga. Am pus-o în stand by doar. :)

Glasul Raţiunii e Strepsils addicted.

Cine zice că noaptea e un sfetnic bun, zice prost. Noaptea îţi contorsionează toate ideile pe care în mod normal le-ai trata altfel. Raţional. Şi problema e că atunci când nu ai material, îţi oferă. E ciudat cum lucruri apuse demult se întorc într-un singur moment. Noaptea trecută am crezut că o să o iau la goană desculţă şi în pijama spre graniţa cu Germania. E ciudat cum lucrurile care subtituie casa ajung într-un anume punct să o subtituie până într-acolo încât să o doreşti în mod similar.

De ce graniţa cu Germania, pentru că am uitat amănuntul explicit, pentru faptul că mă aflu în Praga. Nebunie. E ciudat, de asemeni, ca multe lucruri de altfel, cum ai senzaţia că toate ideile tale nebuneşti şi au atins apogeul, că eşti dezbărat de lipsa acută de control pe care o ai, sau nu o ai (habar n-am cum e corect şi n-am timp să mă gândesc) asupra ta până într-un punct în care se dărâmă totul şi eşti din nou în faţa unei idei care te zgândără necontenit şi în faţa căreia nu rezişti. Şi îi dai curs pentru că te domină şi sunt atâtea lucruri de care îţi place să fii dominat. Îţi place să surrender din când în când, că e teribil de dulce senzaţia. Numai că în nebunia furtunii, te rătăceşti singur prin faptul că dominaţia nu e fix glasul raţiunii, care e clar cel mai melodios, dar care tace cu desăvârşire de prea multe ori. Şi te pierzi şi ai senzaţia că eşti control'freak. Şi tot n-ai rezolvat nimic.

Living a life that's not yours. (.. till becomes yours or you give it up).

So this is it, Praha.

Konstanz über alles..

Macht mich sehr allein fühlen..

A change. Like the seasons.

Germania. În cele din urmă. E foarte ciudat sa proiectezi ceva în imaginaţie şi apoi să o guşti pe bune. E pe undeva şi un test de imaginaţie cred. Ferice de cei fără imaginaţie. Totuşi, ca prin minune, de data asta, m-am aşteptat la lucruri mult mai puţin plăcute, comparativ cu ceea ce am găsit. Şi parcă la a unşpea speţă te cam doare că trebuie să baţi atâta cale, departe de ceea ce ţi-e ţie propriu şi să găseşti toate astea. Cred doar ca sunt prea obosită pentru detalii artistice din spatele cortinei. Şi parcă simt cum mă părăseşte infantilismul meu de copil impresionabil şi impresionat care transpune şi cel mai mic detaliu. Parcă ţi se ia la un moment dat. Poate că sunt consumabile în viaţa noastră care se duc ca şi cerneala din penel. Nu ştii niciodată ce trebuie şi cum trebuie, sau ce e de fapt. Eşti târât pur şi simplu, ca şi cum la un nivel superior ţi se ignoră toate doleanţele, ba mai mult, cu cât sunt mai puternice, cu atât parcă eşti mai character într-un comic book. Eşti vedetă, asta e clar. Şi într-un final ţi se dau, ca să nu umpli paginile cu reclamaţii la adresa "servire clienţi", probabil. Poate însă toate la vremea lor. Dar cum se întâmplă doar aşa, oricum nu ştii cum ar fi fost altfel.

Viaţa e aşa clădită din experieţe, iar unele dintre ele sunt nu atât neaşteptate, cât pur şi simplu te fac sa ieşi din cursul tău zilnic, iar atunci eşti parcă deraiat de la lucrurile atât de naturale care nu-ţi atrag atenţia când se întâmplă. Iar atunci ai nevoie de o perioadă de "convalescenţă".

A transition. Like the seasons.

Epopeea rabdarii.

" - We left the table go. It’ll be a bit of a wait.

- We’ll be at the bar.

- Fine, I’ll put your name on a list for the bar.

- Wait.. there’s a wait for the wait ?!"

Well, sort of.. Se spune ca pentru lucrurile bune e nevoie de timp. Nu stii insa niciodata de cat exact. Din pacate nu exista un ghid pentru asta. Nu e ca in cartile de bucate cu retete si pasi bine delimitati pe care daca ii parcurgi ajungi mai mult sau mai putin la un rezultat previzibil, unde mai ales, si cel mai important, ti se dau directive exprese privind timpul de dospire, coacere etc pentru ca apoi sa pops up din cuptor minunatia. Ei bine, in realitate, nu exista o carte pe care sa scrie "Pentru Lucrurile Bune" si atunci nu'ti ramane decat sa bajbai in intuneric sau in semi lumina, in necunostinta si in nestiinta in asteptarea Ceva'ului.

Rabdarea e o virtute. E ca un har, cred, care daca nu ti s'a harazit de la bun inceput n'ai decat sa il cultivi pe parcursul timpului si a nenumaratelor ocazii in care ai nevoie de ea. Si paradoxal, cu cat esti mai lipsit de atingerea ei magica, cu atat esti mai chinuit si mai supus procesului de dobandire. Si asa, fara indoiala, de fiecare data cand te crezi macar aproape de obtinerea lui Ceva, se intampla o ghidusie maiastra care te trimite din nou in sala de asteptare pentru o perioada nedetermina. Poate pana accepti ca intr'adevar nu ai dobandit marea virtute si ca atunci si numai atunci Ceva'ul o sa te onoreze cu prezenta.
So, there may be indeed a wait for the wait. Niciodata nu stii cand se va scurge in totalitate nisipul din clepsidra.

Cinci luni.

Fix. De cand am primit bursa si de cand am scris "Sunt fericita". Chiar eram. Si inca ma bucura enorm lucrul asta. E fabulos cum a trecut aproape jumatate de an si parca am inchis si am deschis o singura data ochii. Scurt si cuprinzator. Timp in care s-au intamplat atatea, nu neaparat in materialitatea lor, cat undeva high above, emotional, rational, principial. Si ceea ce ma debusoleaza e deja certitudinea ca "eppur si muove". No asking, no telling, ca un simplu spectator dragged through your own life.

Peste alte fix doua saptamani voi fi avand prima noapte in Germania. Banuiesc deja la ce voi fi gandind. Uneori e usor cu tine insuti sa iti imaginezi, sa te intuesti. In definitiv iti apartii si tie macar putin..

Each side. Other side.

Mi a placut poza tare mult. Oarecum m a inspirat sa scriu despre un concept pe care l am mai considerat si alta data pentru mine. Fiecare in spatele unui perete comun, mergand pe strazi paralele, intalnind aceeasi oameni in decursul aceleiasi zile, in metrouri diferite care se intersecteaza in statii si desi cu usi deschise, prea multe ganduri si prea multi oameni intre ca sa se poata zari. Sa le shtii povestea, sa ii privesti de sus facand aceleasi activitati in acelasi timp fara ca macar sa aiba idee ca miscarile circulare de rotatie ale periutzei de dintzi sunt comune, ca ambii s au oprit in fata tarabei cu ziare cu acelasi gand, ca merg grabiti pe strada dupa ce si au cumparat o cafea, ca zambesc in acelasi timp sau ca stau inainte de culcare cu ochii atintiti intr un punct fix, iar gandurile li se intalnesc la mijlocul distantei. Si totusi sa nu se intalneasca niciodata.

Chestia asta am derulat o in minte la un moment dat, in urma cu ceva timp, impirata de ceva povestit de tata. Anume ca citise la un moment dat despre doi tineri care calatoreau cu trenul in compartimente alturate, ocupand locuri pozitionate spate in spate, aceleasi interese, aceleasi valori, citind aceeasi carte. Nu s au intalnit nicioata.

Si treaba e ca niciodata nu stii. Cat stii e intotdeauna prea putin pentru cat ai avea nevoie sa stii what's on the other side of the wall.

Hold it! Hold it!

Momentul asta in care nu'mi pasa ca sunt atatea lucruri nelalocul lor, ca ar trebui sa fiu facand cu totul altceva, ca nu mai sunt bantuita, ca sunt libera, cu mintea goala de orice gand, de orice lupta interioara, aerodinamica si cu speranta marii pentru saptamana viitoare parca mai on ca niciodata, de durerea asta infernala de cap si de lipsa de orice care sa ma anime undeva deep down in mine, dar pe care il contrazic si'l inabus cu o disperare care atarna de un fir de gand minuscul care prin ruperea lui m'ar arunca fix dincolo.

Aud ceasul ticaind si asta e tot ce lipseste. Sa'l pot opri.

http://www.youtube.com/watch?v=Ek3l8joNDZg&feature=related

Fericirea - un pitic ce danseaza

Stare de briza. Fericirea e ca o boare, o chimiosenie inauntrul creierului care abunda centrii nervosi, biologic gandind. Ce o genereaza e atat de diferit pentru fiecare individ, incat uneori ai senzatia ca fericirea poate fi totul sau nimic. Fascinatia naturii este maniera in care este cautata, instinctual, departe de a fi ceva rational, nu de alta, dar atunci nu ne-am confruta cu conflincte stringente intre spatiul unde se gaseste fericirea si implicatiile obtinerii ei.
Oamenii cauta uneori fericirea unde nu este, printr-un magnetism inexplicabil, poate tocmai din prisma atractiei catre imposibil, care e detasat cel mai incitant aspect. Cu cat e ceva mai greu de obtinut, mai imposibil de atins, cu atat dorinta creste gradat pana la paroxism, pentru ca esti incapabil sa fii constient de unele lucruri. Fericirea presupune liniste, dar linistea nu intretine fericirea, ba chiar o plafoneaza intr-un punct. Ciudat. Nimic nu poate fi viciu mai ascutit si daunator decat sa incerci generalizari si sa atribui definitii unor lucruri atat de abstracte pe care nu poti pune degetul si care sunt clare variabile.
There's always a battle between what we know and what we feel..

Eu am fugit de el, iar el a venit dupa mine.

Timpul este cel mai mare tricker al tuturor.. timpurilor. Treaba cu el este atat de complexa incat ai vrea sa'l rogi politicos sa stea locului un pic pana il deslusesti, iar apoi sa ii dai drumul la vale. E imposibil. Se dilata si se comprima, instaleaza si matura lucruri in tine fara niciun fel de retinere. Devii instabil in fata incapacitatii de a'l controla in vreun fel. Si culmea e ca uneori parca nici nu exista. Ceea ce ai uneori senzatia ca matura timpul, de fapt nu expediaza din viata ta, ci il pune in stand by, pentru ca apoi sa o ia din loc din exact acelasi punct, sa te fi tarat parca prin aspecte atat de noi, pentru ca apoi sa'ti spulbere iluzia, demonstrandu'ti ca esti de fapt acelasi, osciland intre aceleasi coordonate si ca desi te'a lipsit cu desavarsire de lucruri precise, la un moment dat le aduce din nou, ca o noua amagire. Povestea e aceeasi. Si nu'i a ta. E a orisicui.

"Timpul este prea lent pentru cei care asteapta, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plang, prea scurt pentru cei care sarbatoresc. Viata poate fi inteleasa doar privind in urma, dar poate fi traita doar privind inainte."

"Am făcut un pact de coexistenţă paşnică cu timpul: nici el nu mă urmăreşte, nici eu nu fug de el. Într-o zi ne vom întâlni." - Mario Lago -

Si daca incalci pactul?

Mă joc!

Nu ştiu prea clar ce se întâmplă pe aici, dar am descoperit Picasa mai aprofundat, iar acum încerc să îi explorez its goodies. Cam asta e fragmentat prin calculatorul meu, am butonat şi a apărut acest colaj pur randomly, inclusiv publicat direct. Astăzi a fost zi cu şi despre poze. Să vedem ce a ieşit.

Yoopiii Yey! I like this shit! Iubesc pozele. Sunt pur şi simplu ţintuirea în loc a momentului, iar ceea ce mintea reuşeşte cu greu să reproducă prin amintire, ceea ce e subiectiv, alterat de timp şi de aportul individual, se realizează prin fotografie. În general nu am rabdare pentru noutăţi tehnologice s.a.m.d. .

Azi am mai descoperit ceva pierdut tot în pofida lipsei mele acute de vigilenţa tehnologică. Nişte drafturi de posturi, pe care am de gând să le lansez, urmând ca fiecare să se repartizeze care pe unde aparţine, la luna corespunzătoare momentului în care a fost scris.

Ah! Şi asta: http://youtube.com/watch?v=b-dfK4mwT3Y&feature=related (o mai auzisem, acum o am în sfârşit)

Sighişoara Iulie 2008 _ Delegaţia ELSA Bucureşti

"Uneori..."

... atât de multe lucruri ca de exemplu atunci când cuvintele nu îmi ies în niciun fel, deşi în minte îmi colcăie răzleţe. Ca acum când încercam să conturez nişte idei, fără urmă de succes însă şi mergând pe firul lui Uneori mi-am amintit de un comment pe care l-am lăsat cuiva într-o noapte de nesomn, probabil, în urmă cu ceva timp, la un post numit "Uneori ochii se închid". L-am căutat şi l-am găsit. O să-l aduc şi aici pentru că mă simt incapabilă să mai emit aşa ceva, fie chiar şi asemănător, pentru că nu mai sunt cine eram atunci şi nu mă mai inspiră aceleaşi lucruri.

Uneori.. "uneori" e un cuvant "greu".. greu shi complex deopotriva pentru k il delimiteaza pe Uneori de Alteori, nimic concret, atat de abstract produs al hazardului.. in fond, poate ca timpul se construieshte pe "uneori"-uri puse cap la cap, iar cand nu este un uneori, este un altul, cu o constanta repetitiva d "uneori"-uri, pline de farmec shi mister prin dibacia prin care protejeaza de efectul radical generalizator al unui "intotdeuna"; exprima atat de mult pentru un segment de lucruri, iar pentru celelalte, atat de putzin. "Uneori" e bun la toate, e cuvantul cheie pentru afirmatzii ce se tem de gravitatea lui "intotdeauna".. Uneori.. Prieten cu Poate shi Parca..Polemica lui Uneori este insa la fel de goala de contzinut k momentele in care constatzi k singurele "ustensile" viabile unei anume conjuncturi ne sunt cuvintele, iar ele sunt..mult prea "sarace", uneori, fireshte.. nimic nu e general, nimic nu e constant..Iar ochii.. sunt acea populara "oglinda a sufletului".. Cand ei se inchid, speram sa fie doar pentru a clipi scurt, cuprinzator, pentru ca apoi sa ni se ofere din nou licarirea plina de talc care exprima UNEORI mai mult decat ar vrea.. Da, uneori sunt plini de sperantza shi asta te obliga.. alteori sunt inexpresivi shi reci, iar asta doare.. Uneori sunt trishti, nu shtii de ce, sau shtii.. shi te apasa.. Uneori au o poveste, sunt sclipitori, naucitori shi.. nu le rezishti.. Uneori sunt rai. Shi te intrebi "de ce?".. Uneori sunt intenshi shi'i pleaca pe ai tai in fatza lor.. Uneori sunt plini de duioshie shi atunci nu'i mai potzi uita.. Uneori se inchid shi.. se deschid catre un altundeva, iar asta este ca shi cand pentru tine s'au inchis.. Alteori, nu se mai deschid niciodata..
2:29 AM

Si am primit atunci şi un răspuns care suna astfel:

Iar atunci când se închid şi nu se mai deschid, rămâi ascunsă după pleoapele subţiri, firave, singură cu povestea lor, pe care nu o picură oricui, oricum.
7:16 PM

27 November 2006

Uneori ochii se închid (portrete) - Sorin Dincea

In vizita.

In general eu sunt oaspete. Am vocatie de oaspete mai abitir decat de gazda. De data asta e vorba despre faptul ca am fost si gazda si oaspete. In viata in general primesti teoretic vizite, dar si faci poate in egala masura sau orisicum, pe acolo. Am primit pana de curand o vizita absoluta pe care o asteptam de mult timp si desi a fost o vizita neasteptata, a fost oportuna. Scurta, e drept, ca orice vizita frumoasa. Dar mi-a umplut sufletul si mi-a aratat aspecte pe care nu le stiusem. Ce usor trece timpul cand ti-l petreci in companii placute. Nu vreau sa ma hazardez in cuvinte mari, dar pur si simplu simt ca mai primisem vizite similare, dar in conjuncturi care probabil nu imi creau cadrul necesar sa ii exploatez prezenta si niciodata ca asta.
M-am bucurat de ea cap coada, am asteptat-o, paradoxal a si venit, s-a instalat, crezusem chiar ca s-a facut comoda, iar acum a plecat, fara sa spuna prea multe cuvinte, fara sa lase multe lucruri in urma, stupid chiar, dar mi-a lasat un zambet pe buze care nu e amar, ci e cald si bucuros ca de curand am avut parte de ea, ca a fost medicament pentru toate himerele si a sters si ultimele reminiscente de vechi si imbacsit. Uneori se merita sa astepti. Toate au scopul lor probabil si s-a produs simetria vizavi de ceea ce spuneam intr-un anume post - "hazard si to do or not to do it".
O sa imi fie dor, cel mai probabil, si o sa ma uit mereu pe geam asteptand-o sa apara din nou in batatura.

O mie de idei ieşuate în trei până la patru cuvinte.

Desigur. Mă exprim greu pentru cineva care scrie pe blog si în revistă. Îmi dau seama că există atât de multe lucruri pe care pur şi simplu nu ai nevoie să le exprimi, pentru că sunt acolo, dacă sunt, le simţi, sau nu sunt şi atunci nu le simţi. Nici nu trebuie să cauţi corespondentul potrivit în exprimarea verbală atât de limitată. Uneori am impresia că deja am zis tot ce trebuia spus, iar alteori simt, ca acum, că mai e ceva ce nu am strigat încă în gura mare. Crezul meu atât de idealist, în mod paradoxal, s-a animat simetric, la fel cum amorţise.
Aşa că, o spun tare şi răspicat, o scriu şi o consemnez, că încă mai cred în expasivitatea ei, în lucrurile pe care le poate face, în faptul că e singura creaţie autentică, reală în subiectivismul ei şi imaterială care poate schimba ceva. Şi promit că într'o zi o să o iau pradă de război după toate cruciadele duse şi o să îmi umplu buzunarele cu ea.

There will be no ifs, no maybes, no buts.
Atunci o sa imi mustească în fiecare por şi o să ştiu că o merit după toate astea.

http://youtube.com/watch?v=l-UCQJiZNpg&feature=related

"De aş grăi.."

Am simtit impulsiv nevoia sa pun aici urmatoarele cuvinte, ca sa le am aproape, sa le integrez printre tot ce am scris, sa mi le aproprii si sa nu uit de ele. Sunt cuvinte sfinte si parca imi rasuna inauntru oridecateori le recitesc pentru ca vin de acolo de unde nu poti decat sa le crezi si sa nu le cercetezi.

"1.
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9.
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. "

(Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul 13)

Sunt fericita.

Simt cum toate particulele din corp imi jubileaza. Uneori ma gandeam la asta si parca nu indrazneam sa sper. Barbosu' works in misterious ways fara doar si poate. Cine a zis'o, a zis'o bine. Sunt absolut epuizata pentru ca simt ca ultima luna a fost mai mult decat puteam duce in conditii optime. Din patru popice, am daramat trei si, in mod paradoxal, acel popic ramas rebel in picioare nu isi avea in niciun caz realizare prin insasi caderea celui de-al patrulea popic, deasupra tuturor si care astazi s-a lasat doborat. Uitasem cum e sa fii atat de fericit incat sa simti ca in parte nu realizezi concret ceea ce ti se intampla, dar ca plutesti undeva la 20 de cm de pamant. Asta doar pentru ca mi-am dorit atat de mult asta. Chiar cred ca e imposibil sa iti doresti ceva cu toata puterea si totusi sa nu se intample. Poate doar ca toate se intampla la timpul lor si fiecare are un scop aferent.

Am primit bursa. In toamna plec in Germania.

O stare de spirit

E aproape 4 dimineaţa, ceea ce mă sperie profund, m-am întors din "oraşul" despre care spuneam, mănânc ciocolată şi scriu. E un sentiment de gol inexplicabil, poate pentru că e atât de pimăvară şi asta îmi creează o stare specifică.

O să încerc să dorm.

Între lumi e curent.

Cam aşa e. Între lumi nu poate fi decât curent, ca atunci când laşi simultan deschise, o uşă şi un geam.

Da, din fericire, săptămâna aia a fost super, Seara Seniorilor a fost successful, iar de ziua mea am fost fericită şi am avut tort pe faţă şi şampanie în pahar. Timpul s-a tupilat din nou de atunci parcă pe nesimţite, e ca un miraj al lucrurilor, totul happening so fast, e o perioadă acidă, maree, flux, reflux, u know..

Scriu într-o manieră foarte bizară, sâmbătă seara, ora 22:12, de la calculatorul Anei, în timp ce ea se schimbă ca să ieşim în oraş. A fost impuls, running mainly on instinct cannot be that wrong, în cea mai mare parte a timpului, nu?

Revenind la curent, pentru că mereu, cred că dintr-un defect năucitor, anume acela al obsesiei pentru excesul de detalii, introducerile mele sunt disproporţionat mult prea mari. Cred că acea dinamică a schimbării mă năuceşte prin mutaţiile pe care le presupune de unde şi concluzia că între lumi nu poate fi decât curent, sau poate că pur şi simplu m-am dezobişnuit să mă mai las purtată de val cum obişnuiam şi mă hazardez în îtrebări şi răspunsuri pe care nici măcar nu ar trebui să le caut. Lucrurile doar se întâmplă.

Încă mă întreb dacă poţi la nesfârşit trăi între lumi...

Printre Lume

nu poate fi decât de rău.

Emoţii astenice

Am. Pentru că săptămâna asta o presimt ca fiind una lungă şi grea, cu premise dubitabile. Mult aşteptatul proiect "Seara Seniorilor" şi 21 de ani, excursie la munte şi some alchool. Şi bunicii extra prize, cado.

Lucrurile parcă se furişează pe lângă mine într-un mod care mă supără pentru că lipsesc din propria mea viaţă. E un timp care pare că nu e al meu şi pe care nu îl pot opri să îl întreb dacă nu cumva a greşit adresa. Inerţia mă târâie prin toate aspectele şi momentele mele.

O uşă pe care o închizi în urma ta nu te face să crezi că în spatele tău ai lăsat o cameră plină şi luminoasă, ci poate o tornadă care are în vârtejul ei hârtii, cuvinte, un stilou rămas fără cerneală consumată sau pur şi simplu uscată de vreme, nişte poze şi vreo câteva amintiri, poate vreo două păpuşi şi o carte de poveşti. Uneori nu te poţi hotârî dacă te ascunzi de cuvinte sau în spatele lor. They just don't come easy sometime. Sau vin prea multe uneori şi le opeşti la graniţă, le vămuieşti, le micşorezi volumul şi le dai apoi drumul, aşa ciungi şi vulnerabile.

Contrabandă cu cuvinte.

În răstimpul dintre respiraţii

De cât timp ai nevoie pentru a lua o decizie importantă care să te deraieze de la ieri şi să te ducă către mâine? O idee vine spontan. Cred că acest răstimp e necesar şi suficient cât să îţi schimbe direcţia. Atât îţi trebuie cât să ucizi cârtiţa lui Chirilă.

Am expirat şi cea de-a doua inspiraţie, semn că pauza dintre cele doua respiraţii s-a epuizat.

Martie.

Nu m-ar supăra sa fie martie şase luni pe an, două din ele iulie, două septembrie, una decembrie şi una.. una o las cu zile nărăvaşe şi imprevizibile, una cu nămeţi, următoarea cu soare fierbinte care să topească aşa în mod nesimţit tot ce era zăpadă cu o zi înainte.

Şşşt..

Uneori cred că tăcerea e mai gravă decât orice cuvânt spus. Niciodată nu ştii. Şi e pretutindeni. Şi e asurzitoare. Nu poţi să o curmi pentru că îi strici rostul. Nu poţi decât să o înduri şi mai ales să o laşi să îşi facă numărul. Nu ştii însă niciodată exact cât trebuie să dureze pentru a fi benefică. Dacă o curmi prea devereme, rişti să o fi îndurat-o fără rost până atunci, iar dacă o laşi prea mult, rişti deasemeni să fie prea târziu, iar ea să se fi instalat deja ca o stare de fapt, ca o stare de spirit, cu o utilitate depăşită. Tăcerea nu e un răspuns decât prin speculaţie. Nu e nu, nu e nici da. E şi atât. Linişte. Cam ca o pauză de publicitate la televizor în cazul cel bun, după care filmul se reia din punctul în care rămăsese. Îi rosteşti numele şi dispare. O discuţie de principiu care devine literatură.

14 Februarie. Ieri.

Ieri am pierdut conexiunea la internet. Şi nu doar asta. Eram destul de bulversată şi obosită ca să îmi direcţionez gândurile într-un singur loc. Dacă mă întrebam oare ce voi face într-o zi atât de comercială, tocită şi de import pe care nu am simţit-o de fapt niciodată ca ceea ce se se chinuie să fie, Ziua Îndrăgostiţolor, dar pentru că e valul turbat de turmă, am aflat ieri.

Am fost la înmormântare. So, FMk is gone.. Gone într-un fel care mă sperie, aproape la fel de tare ca atunci când eram copil şi aveam mai precis o obsesie care îmi turmenta mintea în fiecare seară până să adorm cu greu. Oare nu am evoluat deloc? Sau poate m-am păstrat cu aceleaşi structuri ca atunci? Mai că îmi vine să râd. Amar, la fel cum mă şi simt, de altfel. Puţin probabil ca mizeria asta de lume să nu mă fi modificat în niciun fel. Parcă oricât aş încerca să îmi adun cuvintele pentru ziua de ieri, tot mă învârt în jurul cozii. Ce să mai zic? Ce să mai fie de spus de fapt? Muuuuulţi oameni, maşini întinse pe km, multă tristeţe. Un nenorocit ne-a îngenunchiat pe toţi, un cartier în doliu şi nu numai. În faţa răutăţii umane fără limită, mai exact în faţa consecinţelor ei, se pare că nu ajungi decât să îţi scoţi căciula şi să plângi. Asta am făcut cu toţii.

Regretele sunt eterne. Bărbosu' să-l aibă în paza Lui for so on..

Despre lucruri.. simple

Singurul lucru ireparabil. Nu cred să existe ceva mai grav decât moartea. Moartea e un lucru simplu, nu? Atât de simplu şi de sfidător încât nu te poţi simţi decât ca un nimic în faţa ei. Aşa am citit la un moment dat, că este un fenomen simplu pe care doar oamenii il complică. E o nenorocită de eternitate care se produce într'un singur moment şi lasă în urmă un dezastru, un ravagiu, un gol. Pentru că trăieşti aici şi acum şi nu ai nicio certitudine pentru ceea ce este dincolo. Iar lipsa când este, este peste tot. Brusc nimic nu mai e valabil, totul se anulează.
Mă devastează ideea cretină şi atât de reală că singurul lucru pe care îl avem e momentul ăsta, când apăs nenorocitele astea de taste, iar mama doarme în camera de alături.
S-a dus un copil, puţin mai copil decât mine, pentru că suntem nişte copii comparativ cu lumea asta mare. Nu îl ştiam prea bine, dar atât cât să îmi zdruncine universul. Am crescut toţi aici, împreună. Îl strigam "Seinfeld" când eram mai mici şi nu i se părea chiar amuzant, dar semanau teribil, de fapt nici nu ştiam cum îl cheamă de drept. E ciudat cum el a fost Seinfeld pentru mine până azi când am luat în seamă pentru întâia dată cu seriozitate că îl chema Răzvan.
Pentru mine era Seinfeld şi era ok.

Încetarea tuturor restricţiilor

Declar sesiunea inchisă. Un sentiment similar cu cel de atunci, de demult. Oricum inegalabil, dar ca idee. Sper că şi peste linie, însă.

Se zice că pentru toate lucrurile bune e nevoie de timp şi trebuie să înduri câte una alta impedimente şi greutăţi.

Aşa o fi.

Mi-ar plăcea să fi fost mai "shiny", dar asta e.. Momentele de glorie, tocmai pentru că implică gloria sunt mai rare. LOL. Mi-e atât de somn.

E high time pentru nişte "Sex and the City", somnic, diseară feiern, toate lucrurile lipsite până acum.

Şi apropo, tocmai am primit mesajul magic, care zice că ich habe mit "gut" das ZD bestanden, was es bedeutet, daß ich dann einen guten nicht einen befriedigten Tag hätte. Aber es gibt auch viel Platz für "sehr gut" :D.

Tschüss.

P.S.: Despre poză. Amuzant este că am făcut-o acu' vreo doi ani în Italia (că noi cam ducem lipsă de semne de circulaţie, sau, dacă sunt, eventual le luăm cu totul , d-apoi să le mai şi "tunăm" cu abţibilduri haioase) şi habar n-aveam ce înseamnă, dar ştiam eu că o fi ceva cu el şi că o să aflu cândva. Hihi.

Şi a fost. And Olive Oil's so right. ;-)

Dinamica schimbării.

Ca atunci când ai o cutie cu Lego. Meştereşti ce meştereşti, apoi inversezi piesele şi îi schimbi forma. Dar niciodată conţinutul. Uneori, dacă eşti norocos, mai primeşti o cutie cu Lego, iar atunci, pe lângă faptul că se schimbă forma prin înmulţirea materiei prime, şi conţinutul suferă modificări. Depinde acum însă dacă noua cutie va fi trade mark Denmark sau cine ştie ce chinezărie vaporistă. Cam aşa cred că stau lucrurile.

Şi uite cum bătrâneşte mă întreb, eu unde mă clasez. Întotdeauna mi-au plăcut schimbările, dar de cele mai multe ori să le privesc din exterior. Deşi mă plictisesc uşor, varianta schimbării e doar o diversiune, pentru că ce a fost acolo, va rămâne acolo, the warm place inside ur head.

Şi atunci care să fie calea de urmat? Cum să păstrez vechiul conţinut chiar dacă primesc în viaţa mea noua cutie cu Lego? I cannot be both. Sunt uni-direcţionată/ concentrată/ interesată. And I give all of it. I cannot share it între vechea cutie cu Lego înăuntru, iar afară vechea cutie plus noua cutie. Plus că nu îmi dau seama de provenienţa noii cutii. Chinezărie nu cred că e, dar nici Denmark get-beget nu cred, că aş fi ştiut sigur.

Fiecare cutie cu Lego este altă colecţie, alt model, altă eră, altă generaţie. Nu pot stagna. Nu o pot nici înlocui.

Poate doar că will get along până la urmă, în condiţii echitabile şi utile.

Sevraj

O cere fiecare celulă din corpul meu. Fiecare particulă vie din mine, fiecare micron dinăuntrul meu. Ca atunci când respiri. E o nevoie ce creşte ascuţit şi mut deopotrivă. O expandare până la paroxism.

Şi e mereu acelaşi "Nu" ţintuit între pereţii compacţi ai conştiinţei de sine. E o luptă între ceea ce ştim şi ceea ce simţim.

Este o lipsă acută fără compensatoriu natural. O lipsă, o cauză biochimică, un compozit definitoriu. O dependenţă.

Loc de Titlu

Pare rău.

For being such a Katie and also a Lilly girl sometimes.
Pentru că nu am ştiut cum.
Pentru că nu am crezut.
For being a coward.
Pentru încăpăţânare.

Pentru orgoliu.

It's good just the way it is.

Poate că într-adevăr, pentru unele lucruri nu e niciodată prea târziu, pentru cele mai multe chiar, dar că sunt şi cele pentru care este.

... and it's also true, I look much more prettier with long hair. :)

La mulţi ani?

Pentru că e primul post pe anul ăsta? Fie. Deşi de ce aş accentua trecerea asta? Nu cred în nou în maniera asta. Nu e nimic nou între 23.59, 31 decembrie şi 00.01, 1 ianuarie. E acelaşi lucru. Şi care ar fi premizele anului ăstuia când nu mi-am pus dorinţă în prag de *nou* şi nici de pupat sub vâsc nu m-am pupat? Am uitat. Poate voi primi iertarea Providenţei pentru nesupunerea tradiţiei sau aşa voi avea pe ce să dau vina.

Am dispărut. Dar am reapărut. Ding-ding! Uneori simt nevoia să dispar. To vanish away.. flee flee.. Lăsasem o promisiune atârnată în postul trecut. Ei bine, aşa va rămâne. Atârnată. Până poate îşi va regăsi crezul şi cuvintele. Era un val, l-a ratat, s-a epuizat.

Premizele anului în desfăşurare? Vom vedea. Azi nu sunt o inimă neînfricată. Wrong. O stivă de responsabilităţi mă hăituie pe termen scurt, da' intens, de le-oi dovedi cu dibăcie vor curge râuri, ropote şi şiroaie de.. bucurie, fireşte. Uneori tre' să ne adunăm cu mână de fier de pe unde hoinărim dunga-frunza world wide.. web/spread şi să facem luntrea punte.

Mai vorbim.. Lasă măcar o ferestruică deschisă, sau intru pe horn, because I learned from the best.